Încă de când am început să scriu pe blog aventurile amanţilor şi, acum, după ce a apărut şi cartea „Zilele amanţilor”, au venit şi continuă să vină către mine poveşti despre iubiri ascunse. Persoane care îmi spun cât de mult se regăsesc în unele fragmente. O tânără (pe care nu o cunosc) mi-a scris cât e de uimită că am redat cu exactitate expresiile pe care amantul ei însurat le foloseşte. „Nu mă mai fute la creieri, mă stresezi”. Şi era absolut convinsă că mă inspir din viaţa unei anumite persoane (poate care chiar o cunoaşte). Era mirată, dar şi tristă în acelaşi timp, iar eu am stat câteva clipe ca să-i rasfoiesc blogul. Aproape toate postările îi erau adresate lui, amantului pe care-l iubea şi care o făcea deopotrivă să sufere. Un scris cursiv, sincer, dar trist. „te vei plictisi de mine în weekend”. „nu am să mă plictisesc niciodată de tine …nu m-am plictisit în 4 ani „. Se pare că el s-a plictisit. În ultima ei postare, destul de veche, ea îşi exprima dorinţa de a găsi pe cineva puternic, pentru că nu ar fi suportat o viaţă lipsită de confort. Nu a mai revenit de atunci, deci e posibil (sper) să fie ocupată cu ce şi-a dorit.

O altă poveste mi-a fost şoptită de o fostă amantă, total opusă celei de dinainte. O femeie conştientă de relaţia în care se bagă şi care a gustat totul cu bucurie până la ultima picătură. Fără regrete. De această dată, cel puternic a fost ea, amanta:

„La blogul şi apoi la cartea ta m-a dus un fragment ce mi s-a părut la acel moment extrem de cunoscut. Acum câţiva ani, viaţa mea a luat-o puţin pe lângă drumul ei. Nu ştiu nici cum, nici de ce, cert este că într-o zi, mi-am abandonat jobul şi m-am angajat într-un loc frumos, cu oameni minunaţi. În scurt timp, mi-am făcut un amant, cu care am trăit vreo 3 ani, înainte să scrii tu cartea  (cu diferenţa că eram căsătoriţi amândoi). A fost frumos, superb, desăvârşit până la un moment dat, când dragostea adevărată m-a lovit în plex, aşa că am divorţat.  Am lăsat în urmă nopţile cu vin şi cu iubire, am revenit la jobul meu şi m-am căsătorit cu actualul meu soţ. Era ceva între pasiune şi prietenie, ne spuneam totul-poblemele de acasă, de copii, aveam chiar şi bani la comun etc. A avut un farmec aparte. A fost ca şi cum mi-aş fi trăit adolescenţa a doua oară. Aveam mult timp, nopţi întregi, aveam hotelul nostru cu camerista noastră, care ne trezea dacă aţipeam…Din păcate viaţa nu poate sta într-o cârciumă şi-n şpriţuri. Mi-am asumat responsabilităţile vârstei.”

Cineva se întreba într-o discuţie pe o reţea de socializare dacă romanul „Zilele amanţilor” are vreo calitate literară. Nu pot eu să spun asta. I-am răspuns că ce ştiu sigur este că e viaţă…

Foto Alex Mazilu