Pe Ștefan Străjeri l-am cunoscut în luna mai, când am fost în Detroit la întâlnirea cu românii din comunitate, la inițiativa grupului Agora. Cu o seară înaintea evenimentului, am răspuns invitației de a face o vizită acasă la Ștefan, unde am petrecut momente foarte plăcute în compania câtorva reprezentante Agora, a lui Mircea Vișan, care ține postul de radio în limba română, și a familiei Străjeri, desigur. Ștefan mi-a arătat o impresionantă colecție de cărți vechi și ziare apărute de-a lungul timpului în America de Nord, pe care le ține cu grijă în subsolul casei, basement, cum se spune. Știam despre el că e jurnalist și scriitor, că a preluat ziarul „Curentul internațional” și l-a condus timp de șapte ani, după care l-a lăsat în varianta online, cum e și în prezent. Am avut plăcerea să cunosc o parte din colaboratori, unul dintre ei, avocatul Dorin Nădrău, a vorbit la lansarea mea de la Troy, Michigan. Știam că Ștefan a scris o impresionantă monografie a comunității românești din Michigan, ceea ce a provocat documentaristul din el, și mai știu că în continuare pregătește o amplă lucrare despre imigrația din Canada. O muncă de studiere a arhivelor, de coroborare a informațiilor. De pildă, am aflat despre prima localitate din Canada numită Boian – după numele aceleiaşi localităţi din Bucovina de Nord…Ștefan Străjeri pune între coperți bucăți de istorie, un lucru necesar, imigrația, oriunde se întâmplă, face parte din natura socială, precum circuitul fenomenelor din natură. Cum Ștefan a emgirat și el de ani, am vrut să știu cum a fost pentru el acest proces, ce i-a adus pe minus și pe plus, și cum a reușit să rămână ancorat în sfera culturală românească. A ieșit o discuție foarte interesantă și complexă, pe care vă invit să o parcurgeți, pentru că e vorba despre multe lecții de viață.  Iar Ștefan este un povestitor excepțional și dezarmant de sincer. Și un strângător de comori, după cum veți vedea.

Cum ai ajuns în America și cum a fost adaptarea? Cum a fost începutul? Cum ți se pare comunitatea, cum ai fost primit?

Corina, mai întâi ţi-aş spune că nu mi-am dorit să plec din România. Dar soarta ne joacă feste uneori. Aveam un loc de muncă bun la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, un apartament… o viaţă decentă; plus o integrare în lumea bună ieşeană. În 2002 soţia mea a câştigat la Loteria Vizelor. Când am primit scrisoarea de la Ambasada SUA mi-am zis că din acel moment am de pus în balanţă efectele a două păreri de rău în cazul unei decizii. Dacă nu plec, îmi va părea rău şi nu voi mai putea face nimic în acest sens. Iar dacă plec şi nu-mi va fi pe plac mă voi putea întoarce. Am ales astfel a doua variantă şi pe 20 aprilie 2003 am aterizat pe pământ american, la Detroit, statul Michigan. Alegerea Detroitului ca loc de stabilire s-a datorat verişoarei mele, stabilită aici din 1999.

Primul contact cu „peisajul” american nu mi s-a părut senzaţional. În niciun caz cu ceea ce văzusem prin filme. Nu vedeam America zgârie-norilor! Totul era extins pe orizontala. Case şi iar case. Unele lucruri mi s-au părut chiar dintr-o altă epocă. Stâlpii reţelelor de electrificare erau (şi mai sunt) din lemn. Calea ferată neelectrificată. Gâşte sălbatice traversând şoselele. Căprioare, veveriţe…  Magazinele, din exterior, le vedeam chiar modeste comparativ cu unele din România. Ştiu că ceea ce-ţi spun va pune pe gânduri pe unii dintre cititorii tăi. Poate se vor întreba dacă am nimerit într-o zonă mai proastă. Dar nu e aşa. Toată America arată la fel; în proporţie covârşitoare e dezvoltată pe orizontală. Cu excepţia pâlcurilor de zgârâie-nori din marile oraşe. Şi acelea nelocuite ci sunt destinate birourilor. În rest multe autostrăzi, spaţii mari de parcare, drumuri late… În mare acesta a fost primul contact vizual.

„Şocul” adaptării a fost relativ asemănător cu al fiecărui imigrant la început. Primul obstacol limba. Consider că cea mai bună „diplomă” pe care o poate avea un imigrant la început e cunoaşterea cât mai bine a limbii ţării de imigraţie. După o lună m-am angajat ca muncitor necalificat la o bandă, cu titulatura de „assembler”. Aveam de pus patru piese în nişte cutii speciale. La acea bandă lucrau cinci oameni. Fiecare punea alte piese în spaţii cu o configuraţie diferită. Acele cutii erau destinate roboţilor din fabricile de ansamblare a maşinilor Ford. Astfel că de la viaţa boemă de la universitate m-am trezit lucrând ca un robot 8 ore pe zi. A trebuit să rezist în acest „job” câteva luni bune pentru că am avut şi un ghinion. A doua zi după angajare, pe 6 iunie 2003, mi s-au furat toate actele în Detroit; şi cele româneşti şi cele americane. Paşaport, buletin, permis de conducere, green card-ul abia primit. A durat mai bine de jumătate de an până mi le-am refăcut şi am putut să îmi iau permis de conducere american. În acele luni am condus fără niciun permis! Şi ca un fapt divers, poate mai puţin cunoscut în România, aici fără maşină nu poţi face absolut nimic. Distanţele sunt mari iar mijloacele de transport în comun lipsesc. Mai ales în zona Detroitului – capitala industriei auto din America.

În ceea ce priveşte comunitatea românească aş spune că ea e numeroasă aici, dar formată din grupuri cu structură diferită, apartenenţă religioasă diferită etc. Am intrat din primele zile într-un grup. Pe parcurs am cunoscut tot mai mulţi români. Acum după 15 ani pot spune că e cea mai compactă comunitate românească din America. Dau ca exemplu faptul că în Detroit şi arealul său sunt 23 de biserici româneşti şi 2 mănăstiri. Bisericile sunt cu denominaţii diferite: ortodoxe, greco-catolice, baptiste, penticostale. Din informaţiile pe care le deţin, în 1990 existau 24.000 de români aici. Aşa a rezultat în urma recensământului din acel an. Se vehiculează acum cifre în jurul a 100.000 de români; dar fără fundament statistic oficial.

Româncă imigrantă. Ellis Island New York (Din arhiva personală Ștefan Străjeri)

Conduci un ziar pentru români. De cât timp și cum e primit?

Este vorba despre „Curentul Internaţional”. Şi mai bine ţi-aș povesti la trecut despre existenţa lui decât la prezent. Pentru că acum e doar online şi are o activitate mai puţin activă. Aş putea spune că perioada de glorie a acestui ziar a fost atât timp cât s-a tipărit.

A fost înfiinţat în 1999 de către Gabriela Mihalache, în Indiana, aproape de graniţa cu Illinois, nu departe de Chicago. Din 2005 am preluat destinul lui… S-a tipărit săptămânal. A avut colaboratori din toate colţurile Americii de Nord, din România, Basarabia, Ucraina (Bucovina de Nord), Ungaria (Gyula), Serbia (Banatul sârbesc), Franţa, Anglia, Germania, Australia… Poate cu lipsă de modestie spun că a fost comparat cu ziarul din Hamilton, Canada, „Cuvântul Românesc”; ziar înfiinţat în 1975 şi care a avut un impact major asupra imigraţiei româneşti, în special a celei politice de dinainte de 1989. A avut abonaţi fideli în toate zonele locuite de români din America, plus câteva abonamente în Canada.

Din păcate, în decembrie 2012, am fost nevoit să încetez apariţia tipărită. Am rezistat cât am putut în perioada crizei economice din 2008-2012, dar odată cu dispariţia masivă a reclamei plătite, a trebuit să renunţ. Pot spune că am făut-o cu durere pentru că am pus mult suflet în şapte ani şi jumătate. Cu toate acestea, „cântecul său de lebadă” a fost tipărirea unui almanah la sfârşitul anului 2013, „Almanahul Curentul Internaţional 2014” (100 pagini). Astfel îşi încheia istoria unul dintre ziarele româneşti considerate a fi cele mai bune din America. A continuat în versiune online până acum, dar nu mai are acel farmec al ediţiei tipărite.

În prezent, am câţiva colaboratori apropiaţi, printre care i-aş numi pe Dorin Nădrău, Nuţa Istrate Gangan, Silvia Jinga, Ioan Ispas, George Petrovai, Nicolae Balint. Unora dintre ei le-am dat acces să-şi posteze articolele lor. Pentru că eu a trebuit să mă ocup de altceva. De cărţi, de exemplu J.

Să vorbim un pic de biblioteca ta de acasă, ce conține și de ce ai simțit nevoia să colecționezi ziare, cărți vechi? Ce ți-ai dori să se întâmple cu aceste colecții în continuare? Ai avut propuneri din partea unei instituții?

Odată cu preluarea „Curentului Internaţional” în 2005 am început să cunosc tot mai mulţi români implicaţi în organizaţii româneşti, membrii la în una sau alta din cele două episcopii ortodoxe româneşti din America, sau în alte organizaţii. Şi astfel prin ei am primit câte ceva din ceea ce ai văzut tu că am în arhiva mea.

Primele cutii de ziare vechi le-am primit de la Theodor Morgos din Dearbon, Michigan. În special colecţia „Cuvântul Românesc”. De la Aurel Sergiu Marinescu, colaborator la Curentul, fost deţinut politic 13 ani, din Boston, am primit două cutii cu manuscrise şi cărţi tipărite, în perioada exilului românesc, la Paris, Madrid sau Chicago.

Un român cu totul deosebit, căruia îi datorez cea mai mare parte din arhivă este Eugen Raica. Deşi a venit la o vârstă fragedă în America, la 7 ani, în 1957, a fost activ în organizaţii româneşti, printre care Societatea „Unirea Românilor” din Detroit (preşedinte),  Centrul de Studii şi Documentare „Valerian D. Trifa” din Jackson, Michigan (preşedinte), şi în multe altele. Mi-a dat zeci de cutii cu documente, ziare, carţi, procese verbale etc. Tot el mi-a facilitat – prezentându-mă soţilor Didi şi George Alexe – preluarea unei părţi din arhiva existentă în fostul sediu al Episcopiei Ortodoxe Române din cele două Americi – cea aflată canonic sub Patriarhia Română.  De-a lungul timpului am mai colecţionat documente în număr redus şi de la alţi români; cum ar fi fotografii vechi de la George Pâslaru – venit în America din al Doilea Război Mondial.

Ceea ce conţine arhiva? Ziare vechi româneşti tipărite în America şi Canada, dar şi în unele ţări din Europa sau în Australia. La fel şi cărţi tipărite peste ani pe pămănt american, dintre care unele de la începutul secolului XX. Am procese verbale ale unor organizaţii româneşti, broşuri, ş.a.

Nu am primit nicio solicitare de la vreo instituţie interesată în a prelua arhiva. E drept că nici nu am iniţiat ceva în acest sens. Într-un viitor nedefinit va trebui să mă gândesc pe ce mâini voi lăsa această arhivă.

Ai scris o monografie documentată despre românii din Michigan. Vorbește un pic despre asta, cum te-ai documentat, cât a durat, ce impact a avut.

Ideea unei „istorii” a comunităţii româneşti din statul Michigan, în special a celei din zona Detroitului, mi-a venit în 2004. Atunci am început cu o schiţă şi câteva foldere pe computer. Apoi an de an am adunat informaţii. În ceea mai mare parte am valorificat arhiva. Dar am apelat şi la alte surse bibliografice din exterior, fie cumpărăndu-mi cărţi din librării, fie comandându-le online. Cum a fost cazul unei cărţi rare, tipărite în 1929 la New York, ca teză de doctorat realizată de Christine Avghi Galitzi.

După 10 ani am reuşit să o duc la bun sfârşit şi să apară în luna mai 2014 la Editura Anamarol în Bucureşti, cu titlul „Românii americani de la Marile Lacuri”. Cât timp am lucrat pe bucăţi la ea nu am avut idee cât de voluminoasă va ieşi. În final la tipărire au rezultat 610 pagini. E structurată în 6 capitole (Cap.I. Istoria statului Michigan, Cap.II. Migraţia românilor în America, Cap.III. Biserici şi mănăstiri româneşti, Cap.IV. Organizaţii româno-americane, Cap.V. Presa românească şi Cap.VI. Români reprezentativi din Michigan).

Îţi mai punctez câteva date sintetice din capitolele tratate: 25 de biserici şi mănăstiri, 19 organizaţii, 57 de publicaţii apărute în Michigan (timp de 100 de ani), 78 de români reprezentativi. Cartea conţine 375 de poze vechi şi noi. Sper că va avea o valoare documentară peste timp.

În 2014 am avut două lansări în România. La Pojorâta, Bucovina – locul drag al naşterii mele -, şi la Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Şi unele prezentări, fără participarea mea, la Iaşi, Sibiu, Baia Mare… În America de Nord lansări la Detroit, Cleveland (Ohio), Hamilton (Canada), Windsor (Canada). Şi o prezentare la New York, în cadrul Cenaclului „Mihai Eminescu”, condus de pr. Theodor Damian. Cam puţine, recunosc. Ar fi trebuit să fiu mai activ în promovarea ei.

Ce proiecte ai?

Din 2014 am început să lucrez la a doua monografie. Relativ asemănătoare ca idee cu prima. Este vorba despre o istorie a românilor din Canada. Îţi dezvălui doar câteva lucruri. Titlul (provizoriu): „De la Atlantic la Pacific, prin preeria canadiană” şi subtitlul: „Peste 120 de ani de prezenţă românească în Canada”. Şi ca un aspect mai inedit, imigraţia de început în Canada diferă de cea în America. Pe când primii imigranţi în America s-au stabilit în zonele urbane, puternic industrializate cei din Canada au avut ca destinaţie zona rurală. Pentru simplu fapt că au primit pămănt de la guvernul canadian care dorea colonizarea provinciilor Alberta, Saskatchewan şi Manitoba. Pentru o sumă simbolică de 10 dolari fiecare familie a primit 160 de acri de teren (80 de hectare). Putem vorbi despre o colonizare românească în provinciile de preerie canadiene începută masiv din 1898. Mai e de menţionat înfiinţarea primei localităţi cu denumire românească, numită Boian – după numele aceleiaşi localităţi din Bucovina de Nord…Sper să o finalizez în câteva luni.

Mulțumesc!

Eu îţi mulţumesc, Corina! Şi îţi doresc succes la apariţia viitoarelor tale cărţi!