pablo-picasso-girl-before-a-mirror-iii

„Girl Before A Mirror” by Pablo Picasso

Avem tendinţa de a ne privi copiii mereu copii. Nu departe, părinţii mei obişnuiesc să mă întrebe zilnic dacă am mâncat şi ferească sfântul! să apuc să mă plâng de o banală durere de cap…

Nu mai puţin adevărat este că suntem oglinda în care copiii noştri se reflectă tot timpul. Rămânem adesea uimiţi de modul în care ne imită până la cel mai mic detaliu. Uneori se întâmplă să uităm acest lucru şi să nu ne controlăm pornirile şi să nu ne punem stavilă vorbelor grele. Mai toţi am apucat educaţia aşa cum am apucat-o. Unii am preluat de la părinţi obiceiurile care ni se păreau bune. S-a mai întâmplat ca în timp să descoperim că de fapt nu erau bune. Dar câţi părinţi le spuneau copiilor lor ce e bine şi ce e rău? Învăţai din mers şi mai luai palme singur. Apoi îţi jurai să nu-ţi loveşti la rândul tău copilul niciodată şi să îi spui ce e bine şi ce e rău ca să nu mai primească şi el palme de la viaţă. Cromozomul X prin gena MAOA* se mai trezeşte amintindu-şi de vremurile în care hălăduia nestingherit prin peşteri.

Obişnuim să ne tratăm copiii ca pe nişte extensii ale noastre, prelungiri ale timpului pe care n-am apucat să-l trăim şi-l regretăm. Îi forţăm pe copii să urmeze şcoli care ne-ar fi plăcut nouă să le facem, să aducă în casă doar persoane care ne plac nouă şi musai să aducă cu prietenii noştri din copilărie, măcar un pic, acolo. Le impunem restricţii fără explicaţii devenind părinţii unor monstruoase frustrări, întorcând spatele în mod ipocrit lacrimilor şi savurând din plin gustul autorităţii.

Întregul text aici.

sursa foto www.pablopicasso.org