„Cowgirl on the Run”

       Prima pereche de blugi o voi ţine minte toată viaţa. Mi i-a făcut cadou colega mea de bancă, tatăl ei lucra la vamă. Mereu venea cu tricouri şi ciocolată, iar noi, ăştia de la oraş, din Timişoara, o invidiam pe ea, care venea fix de unde se pupă pământul românesc cu cel sârbesc, Stamora Moraviţa. Toţi voiam să avem taţi vameşi. Blugi ca ăia nu am mai găsit de atunci. Erau drepţi, îmi veneau turnaţi pe şolduri şi se mulau perfect pe coapse. Erau un pic decoloraţi pe unde trebuia şi aveau culoarea aia albastră, pe care mereu am asociat-o cu blugii „originali”, cum ziceam noi. I-am purtat până s-au rupt, i-am cârpit şi iar i-am purtat. Apoi am mai crescut şi nu m-au mai încăput. Marca Levi’s, de fapt nici nu se găseau blugi no name.

      Următoarea pereche de blugi, aduşi tot pe filieră sârbească, i-am ciopârţit şi franjurit fără milă, spre disperarea mamei, pentru că altfel nu eram în trend. Le-am descusut tivul, pentru că era musai să îi târăşti prin pulberea drumului (noroc că pe atunci nu apăruseră rahaţii de câine în peisaj), astfel încât să nu ţi se mai vadă nici încălţările, fie ele adidas, puma sau ciocate. Şi ca să fie treaba treabă, am înfipt în ei vreo zece ace de siguranţă, de diferite mărimi. Eram punk. Când din fosta manşetă nu mai rămăseseră decât nişte fire de aţă fâlfâinde, am renunţat la ei.

Următorii blugi i-am prins în lanţuri de rockeriţă şi în centuri late, până n-a mai rămas nicio gaică întreagă. Exista şi un ghid cu instrucţuni de utilizare a blugilor, care circula ca folclorul. Când îi îmbrăcai prima oară, era bine să faci câteva genoflexiuni ca să vezi dacă îţi vin sau să întri cu blugii pe tine în cada cu apă. Nu era recomandat să-i speli mai mult de o dată pe lună, iar ca să-i decolorezi pe pulpe, îi frecai cu o cărămidă. 

După care au intrat în scenă blugii skinny. Cu cât mai strâmţi, cu atât mai bine. Ca să mă inchei la fermoar, mi-i trăgeam pe mine stând culcată pe pat, la orizontală, şi aşa păcăleam nasturele şi fermoarul. Când mă ridicam în picioare, mă simţeam ca într-o armură, dar mă oglindeam mândră nevoie mare. Chit că preţ de câteva minute mă mişcam precum Omul de tinichea. Ştiu că odată trebuia să ies în oraş, iar blugii erau proaspăt spălaţi pe sârmă. Nu m-am gândit de două ori şi i-am pus uzi pe mine. Era vară, până când am ajuns acasă se uscaseră impecabil. Doar că aveam lenjeria şi picioarele albastre. Curat Avatar. M-am speriat, am crezut că sunt varice, atâta m-a dus capul atunci, însă s-a dus la spălat. 

Au mai fost blugii negri, blugii salopetă, blugii scurţi, pe alţii i-am scurtat eu, am avut chiar şi blugi roz şi cadrilaţi, înfloraţi, suflecaţi, cu catarame, însă tânjesc şi acum după prima mea pereche de blugi. Oricât şi pe unde am umblat, n-am găsit ceva la fel. Şi parcă niciuna nu a mai stat aşa bine pe mine cum stăteau ăia, primii.

sursa foto fineartamerica.com