Viktor Oliva, „Absinthe Drinker”

Ajunsesem pe pod spre locul indicat de vocea la telefonul din noapte. Nu a vrut să-şi spună numele.

– Mergeţi repede la blocurile neterminate şi îl veţi găsi. Dar grăbiţi-vă, poate să moară!

– Cum vă num…? Telefonul se închise cu un sunet sec.

Maşina încetini în dreptul scheletului de bloc. Am coborât împreună cu operatorul. Bătea un vânt rece de toamnă care ieşea cu şuierături printre plăcile de beton neterminate. Părea ca după un bombardament sau cutremur. Era un peisaj sinistru. 

– E cineva aici? a strigat operatorul cu camera de filmat în mână.

După câteva secunde, în întuneric se desluşi o umbră. Am văzut mai întâi o şapcă albă, apoi un chip. Era un băiat de vreo 17 ani, slab. Îmbrăcat cu o geacă şi pantaloni de blugi. Venea către noi clătinându-se. L-am luat de câte un braţ şi l-am dus la maşină. Tocmai ajunsese şi un echipaj de poliţie. Unul dintre poliţişti coborî şi ne spuse pe geamul portierei:

– Îl luăm noi.

– Dar îi este rău.

– Trebuie să-i luăm o declaraţie.

Am mers cu toţii la poliţie. O sală goală şi rece cu o masă si scaune în mijloc. Băiatul stătea cu ochii semideschişi, încă pe picioarele lui:

– Ce-aţi făcut voi acolo, mă? Iar aţi luat până v-a venit rău? Iar ai picat de fraier.

Băiatul, aşezat pe scaun, încercă să schiţeze un zâmbet. Capul îi cazu moale pe un umăr si rămase aşa, nemişcat cu începutul de zâmbet transformat în rictus. Unul dintre poliţişti îl zgâlţâi, dar el rămase inert.

– Ăsta moare aici. Plecaţi cu el, nu vrem să avem belele dacă dă colţu’! Oricum e minor, n-avem ce-i face.

L-am luat pe băiat de câte un braţ şi l-am urcat în maşină. 

– Mergem la urgenţă, la Floreasca, i-am zis şoferului.

L-am întrebat pe băiat unde stă. Răspunse bâiguind:

– Nicăieri.

– Cu cine ai fost ?

– Şi noi, ca băieţii.

Vorbea încet si foarte lent. Faţa îi rămăsese cu acelaşi zâmbet împietrit. Maşina înainta în noapte. Toţi tăceam pentru că vorbele le uitasem acolo, între pilonii de beton dintre care ieşise băiatul. Am simţit o greutate pe umărul stâng. Era capul lui. Faţa era pământie, iar buzele uscate se învineţiseră. Cu ambele mâini îmi apucă o mână, ca o atingere, nu avea putere să strângă. Şopti chinuit, dar cu acelaşi zâmbet:

– Mi-e foarte rău.

– Să nu adormi, i-am strigat. Ajungem imediat la spital.

Inchisese ochii de tot şi nu mai răspunse. În parcarea spitalului, şoferul si operatorul îl luară fiecare de câte un braţ si-l duseră la camera de gardă.

– N-am filmat nimic, îmi zise operatorul mai târziu în maşină.

– Nici nu era nimic de filmat, i-am răspuns privind pe geam.

După trei săptămâni, telefonul din redacţie sună in noapte. Aceeaşi voce disperată:

– Mergeţi repede la blocurile neterminate şi îl veţi găsi. Dar grăbiţi-vă, poate să moară!…

sursă foto http://www.ginarebecca-art.com/gallery.html