Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

povestea ziaristei care s-a retras la manastire

Slujba de la miezul noptii

In toamna anului 1995, ma bucuram de cateva luni de vacanta, inainte de a ma angaja, dupa absolvirea facultatii. Eram in Sfantu-Gheorghe (Covasna), la sora mea, Codruta, si-mi petreceam timpul cu ea si cu prietenele ei, care devenisera de multa vreme si prietenele mele. Cu ele si cu sora mea am plecat, intr-o dupa-amiaza de septembrie, spre Manastirea „Constantin Brancoveanu”, din Sambata de Sus. Urma sa petrecem acolo trei sau patru zile. Pentru noi toate era prima oara cand puneam piciorul intr-o manastire. Fetele mergeau la biserica, eu insa nu. De mai mult de un an, ma inversunasem impotriva credintei ortodoxe, pe care o consideram lipsita de continut, mult prea ermetica in forme, obositoare. Nu ma mai inchinam la icoane, considerandu-le idoli facuti de maini omenesti; imi scosesem cruciulita de la gat si-mi pusesem un peste, semn pe care se spune ca-l avusesera crestinii primelor timpuri. In contextul acesta, vizita si sederea la o manastire ortodoxa prezentau pentru mine un interes pur turistic, nici acela din cale-afara de puternic, marturisesc. S-a intamplat, insa, ceva bizar. Desi la ora doua, cand am plecat din Sfantu-Gheorghe, eram perfect sanatoasa, dupa trei ore, pe cand coboram in curtea manastirii, tremuram de febra, iar gatul ma durea atat de tare, incat nu puteam sa scot nici un cuvant. M-am bagat in pat, sub doua plapumi, sa-mi potolesc putin frigul ce ma apucase. Stiam perfect ce am: amigdalita pultacee; toata copilaria suferisem de asta, dar de mai mult de 14 ani nu mai facusem nici o criza. Amigdalita se declansase acum, cand eram in varful muntilor, la 30 de kilometri departare de o farmacie si fara nici un mijloc de transport, care sa-mi faca accesibile antibioticele de care aveam nevoie. Fetele au plecat prin manastire, in cautarea unui punct farmaceutic. S-au intors cu ceaiuri, primite de la un calugar. Dar eu nu puteam inghiti nimic: nici ceai, nici apa, nici o bucatica de banana, desi mi-era foame si sete. Doua zile au trecut asa; fetele petreceau multe ore pe afara, fie la slujbe, fie plimbandu-se prin imprejurimi. Se intorceau de fiecare data mai incantate si mai multumite, incercand sa ma faca si pe mine sa vad, prin povestiri, ceea ce vedeau ele. Timpul in care ramaneam singura in camera mi se parea lung si nesuferit, cu atat mai mult, cu cat durerile nu incetasera, febra ma toropea fara sa ma adoarma, iar gandurile nu-mi tineau o tovarasie tocmai placuta. Ma simteam nedreptatita: de ce sa fiu nevoita sa stau in pat, cand – dupa cate imi povesteau fetele – erau atatea lucruri minunate de vazut? Si, daca nu puteam sa vad nimic, de ce mai venisem? In toiul unor astfel de bombaneli interioare, mi-a cazut privirea pe candela din coltul camerei, in care eram cazate; flacara ei micuta lumina chipul Maicii Domnului. Nu stiu de ce, tocmai eu, care nu mai credeam in icoane si, poate (acum ma cutremur scriind!!!), nici in sfintenia Maicii Domnului, m-am trezit spunandu-I in gand, asa cum i-as fi spus mamei mele: „Iarta-ma!”. In seara aceea, cand fetele s-au intors de la masa si de la vecernie, Codruta a trecut foarte aproape de patul meu; s-a speriat, atat de tare dogoream. Neavand termometru, nu puteam sti exact ce temperatura aveam; cert e ca cearsaful inmuiat in apa rece, cu care ma acoperise sora mea in seara aceea, s-a uscat in mai putin de cinci minute. Atunci au intrat in panica. Au plecat din nou prin manastire, in cautarea unei sticle de spirt, sa-mi faca macar o frectie. S-au intors nu numai cu spirtul, ci si cu o doctorita din Targu-Mures, care era cazata chiar in camera de langa noi. Doctorita m-a consultat si a dat urmatorul verdict: „Fara Eritromicina, fata asta nu se mai ridica din pat! Puroiul i-a prins nu numai amigdalele, ci si cerul gurii. Maine, cum stiti, cum nu stiti, mergeti la Fagaras si cumparati!”.
S-a lasat linistea in camera noastra… fetele erau asa de ingrijorate, incat au decis sa nu mai mearga la miezonoptica; au inceput sa se pregateasca de culcare. Si atunci, nici eu nu stiu din ce imbold am spus: „Sunt aici de doua zile si n-am vazut nimic. Nu vreti sa ma duceti si pe mine la miezonoptica?”. Spre surprinderea mea, nici macar Codruta nu a protestat. S-au imbracat, m-au ajutat si pe mine sa ma imbrac si am pornit incet, spre biserica. Drumul de la staretia veche, unde eram cazate noi, la staretia noua, l-am facut in vreo 40 de minute. In mod normal, nu ia mai mult de 10 minute. Dar eu abia ma puteam misca. Era o noapte frumoasa, calda; se auzeau numai clopotele, chemand la slujba, greierii si un paraias care curgea in spatele gardului viu ce marginea cararea. La un moment dat, a trecut pe langa noi un calugar. Ne-a salutat frumos: „Doamne-ajuta!” si ne-a spus: „Ce bucurie sa vezi crestini venind la miezonoptica! Slujba de noapte e de aur, cea de zi e de argint”. Ultima cotitura a cararii spre staretia noua a disparut, iar mie mi s-a taiat rasuflarea: profilata pe muntii Fagarasului, alba, zvelta, de o frumusete aproape dureroasa, a aparut manastirea. Apropiindu-ma din ce in ce mai mult, am avut clar senzatia ca Dumnezeu tocmai trecuse pe acolo, ca, daca m-as fi grabit putin, L-as fi prins din urma. Nu mai traisem vreodata asa ceva.
Am intrat in biserica mica. Am stat la toata slujba in picioare, nici macar rezemata de perete. Nu am o amintire a ceea ce s-a intamplat atunci, nu stiu nici ce-am simtit, nici ce-am gandit. Stiu doar ca, odata intoarsa in camera, am mancat aproape normal, cu foamea unui om, care nu mancase de doua zile.
In dimineata urmatoare, pe cand ma indreptam spre dus, fluturandu-mi prosopul, m-am intalnit cu doctorita. S-a mirat, vazandu-ma si m-a certat ca m-am ridicat din pat: „Dar, doamna doctor, eu nu mai am nimic!”. „Cum nu mai ai nimic?! Ia vino incoace, la lumina!” M-a dus in pragul cladirii, in plina lumina de soare si acolo s-a uitat in gatul meu. Mi-a fost dat sa vad atunci materializarea expresiei „a-i cadea cuiva fata”. „Bine, dar tu chiar nu mai ai nimic… adica mai ai doar un punct mic de puroi pe amigdala stanga! Ce ai facut??…” „Am fost la biserica azi-noapte…” „Atat?!?” „Atat. Dar nici nu stiti dvs. ce mare pas a fost!” Doamna doctor s-a indreptat spre camera ei, strigand: „Auzi, Nelu, daca se instapaneste psihoterapia, noi, medicii, putem sa ne dam demisia!”.
Eu am ramas in prag, zambind soarelui. Dumnezeu tocmai trecuse pe-acolo; daca m-as fi grabit putin, L-as fi vazut. Dar, oare, nu-L vazusem…?

aceasta este marturia Brandusei , care mi-a fost colega de facultate si astepta sa-si primeasca legitimatia de ziarist. la intalnirea de 10 ani nu a venit, a transmis ca ne imbratiseaza pe toti, dar taiase orice legatura cu societatea.

s-a calugarit. nu stiu numele ei monahal. pentru mine va ramane Brandusa cea vesela si plina de viata. oriunde esti , Brandusa, in fiecare an in noaptea de Inviere ma gandesc la tine !

Update: am aflat ca e intr-o manastire din Ardeal, insa la fel de retrasa.

Anunțuri

5 comentarii la “povestea ziaristei care s-a retras la manastire

  1. gabi
    05/04/2010

    interesanta experienta.asta a determinat-o sa se calugareasca?

    • iulicika
      05/04/2010

      asta este tot ce stiu despre Brandusa. chiar nu stiu daca acesta a fost pasul decisiv. ce stiu sigur este ca ea mai avusese diverse experiente de genul acesta

  2. mada
    05/04/2010

    adevarul e ca uneori ni se intampla lucruri pe care nu le putem explica

  3. rahoveanu
    05/04/2010

    iulcika

    unii dintre noi nu cred pana nu li se intampla. Dar doar cei alesi se pot bucura de aceste daruri divine!

    • iulicika
      05/04/2010

      asa zic si eu,prietene. si as mai adaoga ca nu e bine sa iei in ras sau sa minimalizezi asemenea intamplari.fiecare stie ce se petrece in sufletul lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 03/04/2010 de în Cioburi, De pe raft şi etichetată , , , , , , , , .

Arhive

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.158 de urmăritori

Răsfoieşte-mă

Follow Corina Ozon on WordPress.com

Blog Stats

  • 378,575 hits
ARTĂ FOTOGRAFICĂ: WWW.ALEXMAZILU.RO/CANVAS/
Aprilie 2010
L M M M V S D
« Mar   Mai »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Drepturi de autor

Toate textele de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe. Nici un text nu poate fi preluat fara acordul autorului si/sau mentionarea sursei !
35+, by Corina Ozon

No matter the distance, there are connections.

A Study in Sarcasm

Ain't I a stinker?

DRAGOS G. CALINESCU - de la silabe la artă

DRUMUL UNUI PÂRÂU CĂTRE OCEAN

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Murmur de soapte

Every Breath I Take...

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

dana moica

photography

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Ce poate fi mai frumos ca poezia și mai dulce ca iubirea?

omintecreata

nimic nou si totusi...poate

domnu' io

Courage doesn’t always roar. Sometimes courage is the little voice at the end of the day that says I’ll try again tomorrow. ~Mary Anne Radmacher

V. Mior Gavrilan, un neîmblânzit

aici despre anti/de/socializare, apostazie, mizantropie, nihilism, neniism, miorism sau despre iluzia libertăţii

Gino Stefan

Contemporary artist

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

BUCUCICRISTINA

Vrei să fii original? Atunci fii tu însuți. . .

%d blogeri au apreciat asta: