Eu tot mă mir cum de ţara asta nu merge bine, când atâţia oameni se pricep la PR, adică piar, şi la imagine. Serios, oriunde te uiţi sau citeşti, dai numai peste sfaturi şi lecţii. Despre cum trebuie tu să fii, ce să faci şi, mai ales, ce să nu faci. Eu nu pot pricepe în ruptul capului de ce nu avem un brand de ţară minunat şi perfect, când ţara însăşi e locuită de oameni minunaţi şi perfecţi. Şi buni, gata să îţi sară în ajutor, mai ales atunci când nu ai nevoie. Asta mie mi se pare maximum de voluntariat şi autosesizare. Sindromul DNA. Sunt sigură că e ceva doar în gena românilor şi asta ne face aparte, buricul pământului, ce mai! Amabili şi cu zâmbetul pe faţă când stăm de vorbă cu cineva, săritor, povăţuitor, păi, alţii „moare” să aibă aşa ceva! Iar noi cârcotim. Adică, după ce că, vorba scriitoarei Cristina Nemerovschi, mai faci treabă şi mai ai şi nesimţirea să îţi iasă, să mai ai şi neobrăzarea de a refuza sfaturilor binevoitorilor. Pe bune, câtă ingnoranţă să ai, ca să nu-ţi dai seama că nu te mai întâlneşti cu ocazia asta în viaţa ta. Dealtfel, eşti avertizat de fiecare dată :”Eu ţi-am spus, pentru că sunt sincer”, adică restul sunt mincinoşi. Mama, tata, iubitul, copilul, chiar şi editorul ducă-se! Chiar şi tot ce credeai tu până atunci despre facerea lumii şi circuitul apei in natură nu e adevărat. Nu, trăieşti într-o lume iluzorie, îmbătată de succes, înţelegi? Nu cumva să te bucuri, ci fă bine şi ascultă de binevoitori, ei ştiu tot, deţin într-o pungă de megaimage tot adevărul căutat de filosofii timpului. Bine, dar…Şşt! Nu pricepi că n-ai voie să te împotriveşti, că ţi se face un bine, că eşti adus cu picioarele pe pamânt, tuto? Că în jurul tău sunt doar adulatori, adică oameni răi, şi e bine să ai şi un gică-contra? Ce? Nu-ţi place? Păi, cui îi pasă, te-a întrebat cineva ceva? Stai dracului pe locul tău şi ascultă şi vorbe rele, nu doar laude. Neah, laudele sucks. Te îmbolnăvesc, te fac nefericit, apoi înnebuneşti. Cică aşa se întâmplă şi cu tipa care a scris Harry Potter şi cu autoarea menopauzată a lui „Fifty Shades of Grey”. Şi pe Bruckner îl supără rău bila din acelaşi motiv de insulină verbală. Noroc că au fost aduşi la realitate. Taci, şi primeşte binele care ţi se face! Nu ştii nimic, degeaba scrii cărţi şi faci piar profesionist, nu din auzite. Iar cei care te citesc te pot face preş, te pot jigni şi trage de păr când vrea muşchiul lor. Ce? Tu nu faci la fel cu Mihai Albu, când îi porţi pantofii, sau cu patronul de la restaurantul unde mai mănânci? Nu-i aşa că ţi s-a întâmplat să-i vezi mai cu capul în nori şi absorbiţi de treaba lor, ţi-ai netezit părul, ai tuşit uşor şi te-ai dus peste ei să le spui că vrei să le faci un bine, că eşti sincer, nu ca alţii, ştim noi care?

Şi, dacă îţi trece cumva prin minte să refuzi binele ăsta (Doamne, cât de fraier ai fi!), ghinionul te va însoţi preţ de şapte unfrienduri şi tot atâtea blockuri.  Curat blestem! Şi nu, să nu carecumva să îi respecţi pe cei care te citesc. Nooo, şi ei trebuie tocaţi mărunt, jigniţi şi aruncaţi la gunoi. Clar? Că, vorba aia, cu aşa un bine strigat în gura mare, ca să audă tot târgul, nu te mai întâlneşti. În ţara lucrului bine nefăcut, toată lumea se pricepe la piar. Otilia Ţigănaş, în cartea ta (aia, „Femeia cu şapte pălării”) e un episod cu pacienţii care vin la medic cu reţeta gata scrisă! Viaţa bate cartea. I`m fifty shades of fucked up!