Foto Andrei Păcuraru

      De Lorena Lupu auzisem în mediul jurnalistic. Apoi am dat de blogul ei. Fără să dau o căutare pe google, ştiam că a lucrat la revistele Playboy şi Tabu, că e actriţă, dramaturg şi scriitoare. Despre romanul „Dona Juana” (editura Herg Benet) auzisem vorbindu-se în termen laudativi, însă fără multe detalii. Aici îmi recunosc şi o oarecare ignoranţă voită. Prefer să nu mă las influenţată de nimeni şi să judec eu ceea ce citesc. Cartea am luat-o la lansarea celei de-a doua ediţii, cu autograful Lorenei, deci cu un strop de suflet. Pentru că eu asta văd în dedicaţia făcută de către autor. N-am citit-o imediat, pentru că eram într-un tandem de lecturi. După primele pagini citite, a luat-o mama. I-a plăcut.

Am luat-o de la început cu lectura. Am citit-o pe perioada vacanţei de Crăciun. N-am nicio remuşcare că aş fi o păcătoasă. Da, „Dona Juana” este un roman erotic până la ultima virgulă. Însă de un rafinament şi o cursivitate care te aduc unde trebuie. Este o carte care deschide sinapse şi care ar trebui citită mai ales de cei care cred că le-au văzut pe toate în viaţa asta. Mi-a plăcut construcţia romanului. Lorena te introduce pas cu pas în lumea unul club de travestiţi, ca o profesoară, însă fără menajamente şi explicaţii inutile. Pur şi simplu te pomeneşti în lumea aceea cu gay, jointuri, alcool, sex, mafioţi, ziare de scandal. (A propos de asta, jurnalistul din Lorena a atins un subiect delicat, cel al scandalurilor „fabricate” din tabloide.) De fapt, în spatele întregii scriituri stă o muncă uriaşă de documentare. Să scrii despre asemenea experienţe nu e lucru uşor. Dona Juana, eroina cărţii şi numită aşa de un admirator, este vedeta Clubului Bizarre, joacă un număr de travestit şi e însoţită în spectacolele sale de patru bărbaţi travestiţi şi ei. Trei gay şi unul heterosexual. În mixul acesta ciudat, există şi oameni simpli, ca să zicem aşa, dar care completează foarte bine tabloul social: nenea Giani, portarul, tanti Deea, femeia de serviciu, Mira, pr-ista clubului. Undeva, între aceste două lumi, se află patronul clubului, Alfonsinho, Anton, băiatul talentat care spală vasele, şi Virgil, taximetristul. 

Personajele au dramele lor şi se întrepătrund cu viaţa Donei Juana. Ele sunt tot ceea ce Dona Juana ar putea fi până la un punct şi niciodată. Aşa cum se declară încă de la începutul cărţii, ea e „femeia tuturor bărbaţilor şi bărbatul tuturor femeilor„. E o actriţă care-şi cunoaşte talentul, cu vise mari de vedetă, împlinite parţial în arealul clubului în care-şi ţine spectacolele de noapte. E o femeie frumoasă şi independentă, care experimentează permanent şi căreia nu îi este teamă. Îşi provoacă limitele epuizându-şi resursele, pe care le adună cu o cană de cafea a doua zi. Experimentele ei vizează umilinţa, se lasă călcată în picioare la propriu de o practicantă sado- maso şi se droghează până la internarea în spital, în timpul unei petreceri de swingeri. Acceptă propunerea patronului de a se lăsa filmată în timp ce întreţine relaţii sexuale cu un personaj cunoscut, pentru un ziar de scandal (dar ea o face pe bune, pentru că Dona Juana nu umblă cu prefăcătorii). Are parte de o partidă de amor, la care visase, cu un bisexual, însă frustrantă. Pare ca o degradare, care atinge apogeul când patronul vinde clubul. După ultima reprezentaţie, Dona Juana începe să se teamă cu adevărat. Lumea, în care ea se simţea liberă, se dărâmase. Ca şi în rolul de travestit, pe care îl joacă la club, are accese masculine şi în viaţa obişnuită, e bisexuală. Nu refuză nimic din ce îi place, însă nu se leagă de nimeni.  „Îmi place să spulber momente pefecte. E şi asta o formă de perversiune”, recunoaşte ea.

Dincolo de toate dramele, în carte e vorba şi de ipocrizia umană, despre cei care se folosesc de oameni, dar care, atunci când sunt rugaţi, nu ajută. E vorba despre egoismul uman, despre cinism, despre atracţia în toate formele ei: liceană şi imatură, patologică, obsesivă, imposibilă, platonică. Mici flashback-uri cu persoane care contează. Dona Juana a fost învăţată că „dragostea este cea mai mare fraudă a lumii, un contract în alb care îţi ia tot ce ai mai bun şi nu îţi oferă niciun strop de relaxare„. Finalul este neaşteptat, la fel cum e totul în cartea asta care nu are nicio fisură. Pentru mine, lectura romanului a fost ca un blind dinner. Ştiam că am o carte şi am gustat-o cu alte simţuri. Unul dintre cele mai bune romane citite în ultima vreme.

Foto Ovidiu Moisin

I-am adresat Lorenei câteva întrebări, la care a avut amabilitatea de a răspunde. Veţi afla lucruri interesante despre autoarea cărţii, un mic ghid pentru cei care doresc să publice şi dacă va continua Dona Juana. 

Cum ai scris cartea?

Am o prejudecată. Că nu poţi înjgheba la nimereală şi arunca pe piaţă o carte la voia întâmplării, tuflită laolaltă ca o căpiţă cu fân. Cred sincer că, în clipa în care decizi că vrei să publici acea carte, trebuie să fii sigur de două chestii: unu, că e cel mai bun lucru pe care îl puteai scoate TU din subiectul respectiv, cu calitățile şi limitele tale, şi doi, că dincolo de povestea în sine, spui cu ea ceva puternic, coerent şi important. Mă rog, nu dau reţete, oricine e liber să procedeze cum doreşte, eu spun doar ce fac eu.

A curs uşor povestea?

De obicei, poveștile mele curg relativ uşor, pentru că, înainte să mă apuc de scrisul propriu-zis, am prostul obicei să fac o schemă pe hârtie, cu evoluţia naraţiunii. Cine ce face unde şi când în introducere, ce li se întâmplă pe parcurs şi ce impact are chestia asta, şi, în concluzie, cine ce face unde şi când la final. Cred, şi din nou nu dau reţete, ci doar un modus operandi, că e util să ai întâi perspectiva generală. Şi după aia poţi construi elementele specifice fără a risca să faci o casă cu o bucătărie ca o hală şi un dormitor ca un WC în fundul curţii.

Cât de mult eşti legată de personajul Dona Juana?

Foto Petru Ivu

Sunt legată intim şi intens de toate personajele mele, de vreme ce eu le-am conceput pe fiecare în parte şi ele funcționează foarte strâns şi interdependent.

Ce recomandări ai avea celor care se avântă în lumea scriiturii cu siguranţa că deţin textele cele mai bune? Dat fiind că editurile se confruntă cu o inflaţie de manuscrise, există sute de bloguri cu scrieri nesfârşite…

Dar chiar are cineva siguranţa că are textele cele mai bune? Singurul „cel mai” pe care îl am este în raport cu mine, când afirm că azi scriu mai bine decât ieri. În rest, sunt sigură că scrisul meu are destule calităţi, dar şi destule defecte, care să-l elibereze de amenințarea unui „cel mai”. Pot avea recomandări doar pentru cei care scriu texte bune, corect structurate şi uşor de parcurs. Şi acestea sunt: scrieți. Faceţi-vă blog şi scrieți gratuit, să oferiţi lumii prilejul să vă descopere. Nu scrieți gratuit nicăieri în altă parte, să nu încurajaţi mocangeala în presă şi ideea că scrisul e ceva lipsit de valoare. Nu cerşiţi aprobare, că veți părea nesiguri de voi şi veți atrage teribil de mulţi impostori cu chestia asta. Iar dacă veți scrie bine şi cu personalitate, dar totodată cu demnitate şi respect faţă de voi înşivă, nu veți duce lipsă de cititori. Cu oricâte manuscrise s-ar confrunta o editură, cele cu un program bine definit (singurele care merită băgate în seamă) ştiu exact ce caută. Şi, dacă un text are ce caută ei, îl vor reţine. Oricâte bloguri ar fi pe piaţă, cititorii le vor identifica precis pe acelea care vorbesc pe limba lor. Pe scurt: fii bun şi nu ai de ce să te temi de nimeni.

Intenţionezi o continuare?

Nu. Pentru mine, focusul în roman e pe temă şi subiect, nu pe personaje. Şi de obicei tema şi subiectul nasc personajele aferente şi adecvate. Am epuizat această temă, nu am nimic nou de adăugat şi urăsc să mă repet.

Mulţumesc.

Lorena Lupu s-a născut în Sfântu Gheorghe, jud. Covasna. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, Secţia Actorie.

În 2006, debutează atât în teatru, cu rolul principal din Război cu Troia nu se face de Jean Giraudoux (la Teatrul Mic, Bucureşti), cât şi în literatură, cu romanul autoficţional Rondo Capriccioso, care, la vremea respectivă, se bucură de recenzii pozitive atât în presă, cât şi în blogosferă.
Publică romanul Bătăuşu’ de Câmpi (2007), experimentul literar – fotografic Hyde Park (2009), în colaborare cu Dinu Lazăr şi în 2012, revine în atenţia cititorilor cu romanul erotic Dona Juana.

Debutează ca dramaturg în 2011, contribuind cu texte pentru spectacolul Requiem. Nu ştii nimic despre mine al coregrafului Răzvan Mazilu.

Premii: Obţine Premiul de Interpretare Timică la Gala Tânărului Actor, ediţia 2008, împreună cu actorul Dorin-Eugen Ionescu, pentru spectacolul Apa de Havel, după Matei Vişniec. În 2011, ia Premiul I la categoria Experiment a Galei Superscrieri, organizată de Fundaţia FFFF.

Ca jurnalist, Lorena Lupu a lucrat la revistele Maxim, Playboy şi Vice. În prezent, e redactor al revistei Tabu. (hergbenet.ro)