Am terminat cartea „Păpuşile” de Cristina Nemerovschi. Am citit-o în două seri. Nu am lăsat-o din mâini până nu am văzut cum se sfârşeşte. Şi câteva ore după aceea nu am mai fost aptă să comunic. Am simţit nevoia să stau un pic cu gândurile mele. Am apucat să îi scriu Cristinei: „Am terminat cartea. Sunt praf.”

Cristina Nemerovschi îmi dăduse cartea la o lansare la Braşov, la care avusesem privilegiul de a participa împreună. Eu cu cartea „Zilele amanţilor”, ea cu romanul pamflet „Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”. Aflasem despre „Păpuşile” că e vorba despre relaţia dintre două femei, adică despre lesbiene. Şi mi-am zis „Wow! Ce curaj!”.

Acum trebuie să fac o paranteză. Am vrut să scriu demult despre cărţile Cristinei Nemerovschi. Şi am lăsat în draft articolul neterminat. Cine eram eu ca să scriu despre cărţile Cristinei? După ce am citit romanul „Păpuşile”, n-am mai putut ţine. Mi-am zis că ar fi o mare nedreptate dacă nu aş vorbi despre cartea asta. Pentru că merită citită de toată lumea, indiferent de vârstă, sex, pregătire şi religie.

„Păpuşile” este o carte cu tot ce trebuie pentru a fi un bestseller. Este un roman care poate sta lejer alături de orice roman străin. Romanul nu vorbeşte, aşa cum am crezut iniţial, doar despre relaţia dintre două fete. Este mai mult decât atât. E o carte foarte complexă, care atinge mai multe nivele sociale. Aş recomanda cartea asta în primul rând părinţilor, pentru că despre legătura părinţi-copii este vorba în principal. Legătura ruptă dintre mamă şi fiică, resimţită dureros de copil, care timp de zece ani îşi poartă în lume sufletul făcut franjuri. Un tată superficial şi retrograd şi o mamă vitregă foarte tînără, însă bună şi înţelegătoare, îi vor asigura un echilibru pentru a creşte. Însă insuficient nevoilor ei. Dora, eroina romanului, o cântăreaţă de succes din seria Hannah Montana autohtonă, prizează prafuri, pierde nopţile la petreceri, bea alcool. Luna apare în viaţa ei pe fondul acesta de încercări neizbutite de a trăi cu bucurie. Cu ea face aceleaşi lucruri, însă cu poftă şi intensitate. Luna o învaţă mult despre iubire. De fapt, cheia romanului este iubirea în faţa morţii. Nu vreau să povestesc cartea. Vă spun doar că m-a marcat foarte mult. Mai ales ca mamă. Legătura erotică dintre cele două fete este atât de firească şi umană în contextul povestirii, încât nu are nimic revoltător. Nu este decât concretizarea unei imense nevoi de iubire a Dorei, un mod de a mistui dorul de mama sa. Luna o învaţă să recucerească lumea şi, după moartea ei, să aibă curaj să o ia de la capăt. Moartea iubitei ei a deschis o nouă uşă, aceea a împăcării cu sine şi cu cei din jur.

Este şi mult social în cartea Cristinei. Cartea surprinde scene din actuala şi firava noastră democraţie: petrecerile private ale politicienilor, avantajele acestora (gărzi de corp, vile luxoase, bani mulţi), alegerile electorale. Viaţa copiilor de bani gata: cluburi, droguri, alcool, sex. Şi, dincolo de toate acestea, înstrăinarea dintre oameni. Dora regăseşte în Luna tot ceea ce societatea şi familia refuzaseră să îi ofere. Sunt prezente în peisaj şi reţelele de dealeri şi clanurile ţigăneşti cu răfuielile lor. Într-un astfel de scandal îşi va pierde şi Luna viaţa. Interesantă şi alternarea planurilor temporale în care se desfăşoară acţiunile.

Citiţi cartea, nu pentru a deveni mai buni cu copiii voştri sau cu cei nenăscuţi, ci pentru că vă face să vă întoarceţi, în primul rând, la legătura cu părinţii voştri. De ce Dora şi Luna şi de ce „Păpuşile”? Poate jucării în mâinile sorţii. Pentru că totul porneşte din copilărie, mai exact, din poveştile ei. Şi, dacă daţi la o parte tot ce v-am spus până acum, rămân tulburătoarele pasaje despre iubire şi moarte. Cartea s-ar fi scris doar şi cu ele.

A scris Cristina Nemerovschi din propria experienţă? S-a întâmplat ceva anume care a determinat-o să scrie aşa ceva? Ne va spune chiar ea. Pentru că a avut răbdarea de a-mi potoli curiozitatea:

De ce un roman într-un stil total diferit şi de ce acum? Marchează vreo experienţă?

 Aşa l-am prezentat şi eu înainte să apară, prin interviuri, drept un roman diferit de tot ce am scris până acum; însă, dacă stau mai bine să mă gândesc, Păpuşile au în comun câte ceva cu fiecare carte a mea de până la ele. Discutam de curând cu o cititoare şi îmi spunea că a găsit foarte multă sensibilitate şi romantism şi în Sânge satanic, ba chiar şi în nymphette_dark99, plus povestea nonconformistă de iubire, aşa că, din punctul ăsta de vedere, cred că Păpuşile nu sunt chiar o schimbare totală. Cred că fiecare personaj, fiecare relaţie şi trăire din tot ce am scris în cei patru ani de la debut a prefigurat Păpuşile.

 În Păpuşile, toată revolta personajului principal se mută asupra propriilor sentimente, totul este chiar şi mai interiorizat în comparaţie cu romanele mele precedente; există ceva mai puţină critică a societăţii româneşti de azi, deşi rămâne şi ea prezentă, acolo pe fundal – mi-am dorit să plasez toată lupta şi toată căutarea în interior, de data aceasta. Este un roman care pare mai sensibil, dar care de fapt este extrem de dur, pentru că îşi prezintă tot ceea ce simţi în situaţii limită, dar nu-şi doreşti să accepţi şi nici măcar nu vrei să te gândeşti la posibilitatea că într-o zi ai putea simţi chestii atât de întunecate şi sfâşietoare.

 Da, marchează o experienţă. Ar fi trebuit iniţial să fie un roman de dragoste, ieşit din tipare, foarte actual, teribil de atractiv şi cam atât. S-a transformat într-un roman despre iubire şi moarte după ce am pierdut o fiinţă apropiată – practic, tot ceea ce ne face să simţim o moarte apărută pe neaşteptate în viaţa noastră mi-a acaparat mintea şi, implicit, scrisul. O poveste de iubire s-a transformat într-o poveste despre cum îi putem salva pe cei pe care îi iubim. Dacă îi putem salva, în vreun fel.

 Eu am fost dintotdeauna genul de autor care crede că are cel mai mult sens să scrii despre ceea ce trăieşti; în felul ăsta, scrisul ajută cel mai mult, în felul ăsta îşi arată întreaga lui forţă şi însemnătate. Îţi faci o autopsie sufletească utilă în primul rând ţie, apoi te arăţi cititorilor exact aşa cum eşti, le vorbeşti despre ceea ce ai simţit tu, nu altcineva. Pui în paginile cărţii viaţa ta, nu a altcuiva. Desigur, nu cred doar în experienţa brută pusă într-o carte, nararea faptelor ca într-o carte de istorie, sec şi cât mai apropiat de cum s-au petrecut – contează enorm şi “ce ar fi putut fi”-urile, toate acele posibilităţi care nu s-au concretizat, potecile pe care povestea s-ar fi putut, la un moment dat, bifurca. Până la urmă, viaţa cuiva nu este compusă doar din ce este acel cineva în prezent, ci şi din cine ar fi putut să fie. Trăirile, stările, senzaţiile, toate astea sunt mult mai importante la final decât întâmplările propriu-zise.

La cărţile anterioare lumea s-a întrebat: a experimentat Cristina Nemerovschi drogurile? Întreb acum, a experimentat o relaţie lesbiană ca să scrie Păpuşile?

 Cred şi eu, la fel cum spune Luna la un moment dat în Păpuşile, că iubirea nu vine la pachet cu limite impuse artificial; dacă pentru a iubi ai avea voie să alegi o fiinţă doar din cutia cu etichetă “Bărbaţi” sau „Femei” pe ea, ar înseamna că iubirea e numai pentru proşti, pentru oameni care nu-şi conştientizează şi nu-şi pot purta pe umeri propria libertate. Iubirea nu înseamnă clişee băgate cu forţa de societate în mintea oamenilor – aia, din punctul meu de vedere, nu este iubire, este disperarea de a te conforma, de a fi “în rândul lumii”. Cred că în iubire se exprimă libertatea absolută, şi astfel te poţi îndrăgosti de oameni, nu de posesorii unui anumit sex. Mie mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să mă îndrăgostesc de oameni foarte diferiţi între ei, şi mi s-a întâmplat, desigur, să mă îndrăgostesc şi de femei. Şi am avut relaţii, hai să le spunem…, interesante cu persoanele de acelaşi sex.

Nu am trăit ceva sută la sută identic cu povestea dintre Luna şi Dora şi probabil că nici nu trebuie. Cred că dacă aş fi trăit ceva mult prea asemănător cu povestea lor, felul în care aş fi redat-o şi-ar fi pierdut din prospeţime sau convingere. Şi nici nu cred că aş fi putut să o mai simt din nou – dacă trăieşti ceva atât de dureros şi extrem, în mod clar nu mai poate fi repetat, nu mai poate fi nici povestit.

M-am implicat enorm în povestea Păpuşilor, asta clar, şi se pare că este foarte vizibil. Cititorii simt mult în timp ce o citesc, din mărturisirile pe care le-am primit până acum. Este ca un vârtej care te absoarbe şi nu-şi mai dă drumul până la final. Este un roman care te face nu doar să-ţi pui întrebări, după lectură, ci şi să pui concret mâna şi să faci ceva, să aduci ceva mai bun şi mai autentic în viaţa ta. Să te exprimi mai mult, să simţi mai puternic, să fii mai implicat în vieţile oamenilor care contează pentru tine. Este o carte care te schimbă, fie şi numai pentru o vreme, şi mă bucur că este aşa.

 Mulţumesc, Cristina Nemerovschi!

Supranumită de critici „rebela literaturii române de azi“, licenţiată în Filosofie, cu un master despre L. Wittgenstein, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic.
Cartea a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public, ediția a 2-a apărând doar câteva luni mai târziu. În numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. Romanul a primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture. Ediția a 3-a apare în 2013, la editura Herg Benet.
Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, este publicat în 2012, tot la editura Herg Benet. Cartea a fost supusă controverselor încă din primele luni, câteva lecturi fiind întrerupte, temele romanului fiind considerate „imorale, violente și indecente“. Pervertirea este reeditată în 2013.
Ani cu alcool și sex (ed. Herg Benet, 2012) este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, fiind o continuare laSânge satanic.
nymphette_dark99 iese pe piață în iunie 2013, reprezentând un real succes de public, fiind reeditată 4 luni mai târziu.
În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică un volum de dialoguri cu cititorii.
Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în antologii, atât din România, cât și internaționale. (hergbenet.ro)