„Girl Before A Mirror” by Pablo Picasso
Avem tendinţa de a ne privi copiii mereu copii. Nu departe, părinţii mei obişnuiesc să mă întrebe zilnic dacă am mâncat şi ferească sfântul! să apuc să mă plâng de o banală durere de cap…
Nu mai puţin adevărat este că suntem oglinda în care copiii noştri se reflectă tot timpul. Rămânem adesea uimiţi de modul în care ne imită până la cel mai mic detaliu. Uneori se întâmplă să uităm acest lucru şi să nu ne controlăm pornirile şi să nu ne punem stavilă vorbelor grele. Mai toţi am apucat educaţia aşa cum am apucat-o. Unii am preluat de la părinţi obiceiurile care ni se păreau bune. S-a mai întâmplat ca în timp să descoperim că de fapt nu erau bune. Dar câţi părinţi le spuneau copiilor lor ce e bine şi ce e rău? Învăţai din mers şi mai luai palme singur. Apoi îţi jurai să nu-ţi loveşti la rândul tău copilul niciodată şi să îi spui ce e bine şi ce e rău ca să nu mai primească şi el palme de la viaţă. Cromozomul X prin gena MAOA* se mai trezeşte amintindu-şi de vremurile în care hălăduia nestingherit prin peşteri.
Obişnuim să ne tratăm copiii ca pe nişte extensii ale noastre, prelungiri ale timpului pe care n-am apucat să-l trăim şi-l regretăm. Îi forţăm pe copii să urmeze şcoli care ne-ar fi plăcut nouă să le facem, să aducă în casă doar persoane care ne plac nouă şi musai să aducă cu prietenii noştri din copilărie, măcar un pic, acolo. Le impunem restricţii fără explicaţii devenind părinţii unor monstruoase frustrări, întorcând spatele în mod ipocrit lacrimilor şi savurând din plin gustul autorităţii.
Întregul text aici.
sursa foto www.pablopicasso.org
More about Pablo Picasso, here.
Nu sunt closca! Felul in care ne crestem copiii depinde si de varsta la care ni-i da Domnul! Cand ai primul copil pe la 21 de ani, stii ca poti sa-l cresti, ca te lasa timpul, ca se va descurca si, mai ales, te simti, recunosc cu jena, responsabila si fata de propria-ti persoana. Cand il ai pe al doilea la 39 de ani, ai invatat cam in ce fel de lume traiesti si stii ca are nevoie de protectia ta. Si inca ceva: opinia este a unei mame singure.
Desigur ca postul e adresat celor care se regasesc. Tendinte ici-colo mai exista in fiecare. Nu e usor sa fii parinte. Deci suntem doua mame singure 😉
Cea mai mare greşeală a părinţilor este aceea de a-şi condiţiona copiii în a face şi a nu face ceva anume…cu toţii vor să se mândrească cu ceea ce va ajunge copilul lor în viitor, dar uită deseori să-l valorifice pe cel din prezent.
Încă mă lupt cu mama pe tema asta, încerc s-o fac să înţeleagă că voi face ceea ce cred eu că e bine, nu ceea ce crede, vede, aude şi-şi doreşte ea. Dacă nu va asculta, probabil că va avea un şoc…dar, asta e, „aşa e în tenis”.
Da, iar asta tine mult de educatia primita de parinti la randul lor. E bagajul generatiilor purtat de fiecare copil, care, la randul lui, va deveni parinte.