Foto: Marius Aldea

Cum va inchipuiti ca arata un poet? Nu e asa ca prima imagine care va vine in minte este a unui barbat, cam in jur de 40 de ani, scriind la o masa cu stiloul pe hartie, cu parul mai lung, eventual si barba, imbracat neaparat intr-o camasa si, poate, hai, un sacou? Ca, in timp ce creeaza, sta sprijinit cu palma in frunte incercand sa gaseasca rima perfecta, iar din cand in cand mai soarbe dintr-o cana de cafea? Si neaparat fumeaza. Dar totul curge intr-un ritm ametitor si se schimba. Nici Eminescu nu arata ca Shakespeare si nici Nichita ca Eminescu. Nici Marius Aldea nu seamana cu Nichita. Are 26 de ani, iar in anul 2011 a publicat cu succes volumul de versuri „Simfonia franei”. Ca orice tanar al secolului nostru, Marius are cont pe Facebook unde si-a creat o adevarata comunitate.

Cum creezi? Există Muză cu adevărat?

Scriu în pat, obicei deprins de când eram mic. Suntem 4 frați, când ne făceam temele nu încăpeam toți la aceeași masă, așa că scriam pe jos sau în pat. Singurul lucru de care am nevoie, când vreau să scriu, este liniștea. Îmi fac notițe pe unde apuc, dar când mă așez să scriu un text, pe baza notițelor, am nevoie de liniște. De fapt, poezia mea are multă poveste și întotdeauna am tânjit după proză. Sper să îmi fac curaj vreodată pentru proză.
Nu cred in muză. Vorbeam, acum ceva timp, cu prietenul meu Aleksandar Stoicovici, îmi spunea cu părere de rău că nu a mai scris nimic în ultimul timp, la care eu i-am zis glumind: „înseamnă că o duci foarte bine”. Glumă-glumă, dar un bob de adevăr tot are; după părerea mea, e de preferat să nu o duci nici foarte bine, dar nici foarte rău, pentru a putea scrie poezie. Pe lângă asta, pun pariu că și poeții, la fel ca prozatorii, dacă ar fi ceva mai harnici, ar putea bine-mersi să se trezească în fiecare dimineață, să scrie câteva ore. Parcă Nichita zicea că un poem bun iese la nu-știu-câți metri cubi de hârtie.

Cum ai răzbătut? Există un conflict între generații? Mai există mentorul de odinioara care să te sprijine și să te îndrume? Sau e invidia și înotul în oceanul de rechini?

Cred că e bine să te iei în serios doar acasă, când scrii. În rest, puțină auto-ironie nu strică, până la urmă scrii poezie, nu inventezi penicilina. Eu nu am văzut conflicte între generații, mai degrabă le vezi iscându-se între poeții aceleiași generații.
E bine să citești la cenaclu, asta te ajută mult la început, apoi ești tu cu tine. Și mai sunt prietenii scriitori. Când nu te poți detașa și nu reușești să vezi lucrurile la rece, când ai nevoie de o părere cinstită, apelezi la ei. În situații ca astea, de cele mai multe ori, răspunsul lor nu te bucură, dar te ajută.
E îmbucurător să vezi când un autor ceva mai copt recomandă pe net, sau face to face, poeți aflați la început de drum.
Ce invidie și ce rechini? Doar nu este vorba de politică 🙂 Trebuie să recunosc, mă încearcă invidia când citesc un text mișto și mi-e ciudă că nu mi-a trecut prin cap să îl scriu eu, dar îmi trece repede.

Ce înseamnă criticul literar pentru tine? Te-a ajutat vreodată o critică?

Criticul literar este un cititor tare trist. Spun asta pentru că am făcut și eu pe criticul câteva luni, când am scris cronică de carte pentru revista Orizont, din Timișoara. Este teribil de plictisitor să citești o carte, să îți placă și să trebuiască să scrii despre ea. Cred că munca unui critic literar este foarte grea și trebuie respectată. Despre „Simfonia frânei” s-a scris puțin, dar de bine. Ar fi fost trist să fie invers. Desigur că m-a ajutat.

Cum e să fii un poet tânăr în România?

Să fii nebun să te plângi că scrii poezie și nu îți intră pe card, lună de lună, minimul pe economie. Până la urmă, scrii să nu o iei razna. Că alegi să împărteșești cu alții obsesiile, frământările și, de ce nu, bucuriile tale, nu înseamnă că ești folositor cuiva, cu ceva. Da, te bucuri să vezi că, uneori, cei care te citesc se regăsesc în ceea ce scrii. Dar atât. Ce poți vrea mai mult? Și nu contează țara în care trăiești. Să nu fiu înțeles greșit, ar fi ok să primesc banii ăștia, adică mi-ar conveni să se întâmple asta, mi-ar fi puțin jenă la început să primesc niște bani degeaba, dar aș putea trăi cu rușinea asta. Să fii poet tânăr în România e bine, în schimb e nașpa să fii medic tânăr, e nașpa să fii profesor tânăr, dar mai bine să nu intru în zona asta 🙂

Care a fost prima ta poezie?

Nu mai știu exact. Parcă prin clasa a cincea am scris prima poezie. Aveam o profă tânără după care eram topiți toți, baieți și fete laolaltă. Profa asta era o visătoare, ne punea să scriem poezii, ne cânta, ne lua cu ea în excursii. Din păcate nu a rămas decât un an în școala noastră, nu avea cum să fie acceptată mai mult de atât. Ea avea și o clasă de-a opta. S-au revoltat părinții că din cauza ei copiii lor nu vor lua examenul de capacitate la română. Niște tâmpiți.
Apoi a venit altă profă, asta era bătrână și pedantă. Dacă tinerica ne punea să scriem poezii, babornița ne cerea compuneri și eseuri. Eu am acordat mai multă atenție scrisului datorită celei de-a doua. Nu o suportam, dar voiam să o impresionez. Am pus-o pe sora mea, care era la liceu, să îmi facă o compunere despre toamnă. A ieșit ceva super-mișto și când am citit-o la școală, profa nu m-a crezut că am scris-o eu. A făcut tămbălău mare. M-a pus să citesc compunerea de trei ori și repeta întruna „un copil de clasa a șasea nu scrie așa”. În fine, am fost supus unui regim special. Îmi dădea să scriu compuneri și eseuri en-gros. A trebuit să mi le fac singur, că sora mea nu avea timp de mine și-n plus, nu aveam voie să prezint ceva mai slab decât compunerea care mă băgase-n bucluc. La început a fost greu, imitam stilul soră-mii. Trei ani am făcut cu profa asta. Și tot atâția ani am tot scris. Prin clasa a șaptea m-am întors la poezie. Poezia o scriam la mișto, acum luam în serios eseurile, așa că fără să știu de dadaiști, alegeam câteva cuvinte (primele care îmi veneau în cap) și scriam poezii fără rimă și fără prea mult sens.
Prin liceu am rămas cu poezia. Și aici am avut o profă care m-a încurajat și care mi-a zis cum stă treaba cu poezia contemporană. Povestind toate astea, parcă mi-am adus aminte că prima poezie pe care am scris-o era despre o colegă blondă. Ne-a dat profa visătoare temă să scriem o poezie despre un coleg iar eu am scris despre fata asta cu părul galben, cred că ne-am reîntânit pe facebook cu ceva timp în urmă 🙂

Cum te vezi peste 10 ani? Dar 20?

Pas :))

Ce pregătești în continuare?

Am un volum gata, aș vrea să apară la începutul lui 2014. Se numește „Tatăl nostru care ești în pământ”. În rest, scriu în continuare să n-o iau razna 😛

Marius Aldea este nascut in Motru, locuieste in Timisoara, unde a abslovit Facultatea de Litere (UVT). Este masterand în anul 2 la Publicitate, freelance copywriter. Hobby-uri: muzica, cinematografia, flotările :). Il gasiti la Targul de carte Gaudeamul 2013.