I se părea că troleibuzul se mişcă precum un melc. Burduful scârţâia la fiecare cotitură întinzându-se ca un acordeon. În staţia Gării de Nord s-a strâns cu un oftat. Melania coborî grăbită. Se întunecase cu un aer rece şi umed. În gară, miros de tutun şi de cărbuni încinşi. Panoul de plecări-sosiri nu funcţiona, iar la «Informaţii», coadă. Se uită la ceasul de la mână. I se oprise de dimineaţă inexplicabil. „Trenul Bucureşti-Baia Mare pleacă în 5 minute de la linia 12”. Melania privea dezorientată tăbliţele cu liniile. 4, 3, 2… nu e bine. Când intră în sfârşit pe peron, trenul se urnea de pe şine. Controlorii închideau uşile. Hei! strigă fata făcând cu mâna în timp ce alerga. Trenul prindea viteză, iar ea îl privea înciudată şi neputincioasă.
– Mai sunt şi alte trenuri. Melania se întoarse şi văzu langă ea un bărbat înalt, cu păr şaten ondulat. Avea un aer rebel şi îi zâmbea cu toată faţa. Se pare că am pierdut acelaşi tren. O fi vreun semn, mai zise el şi îi facu ştrengăreşte cu ochiul. Îi întinse mâna amical. Paul. Paul Serea. Melania zâmbi. O amuza logoreea lui veselă cu aer de „ne ştim de când lumea”.
– Melania.
– Următorul tren e peste 12 ore. Hai să nu fie cum vor ei! zise el şi o luă cu fermitate de mână. Melania nu se opuse. El făcea totul astfel ca să nu îi dea ei timp să se opună. La ghişeu aflară că există un tren până la Cluj, de unde aveau legături. Cumpărară bilete. Paul trebuia să ajungă la Oradea până la prânz la o intreprindere. Era inginer electronist şi lucra la o instituţie „cu multe iniţiale”. Îi plăcea să scrie şi activa în cadrul unui cenaclu de pe vremea studenţiei. În liceu visase să se facă regizor de teatru, dar părinţii lui se opuseseră, „o preocupare de terchea- berchea”. El îi povestise totul firesc, în timp ce mergeau pe peron spre tren. Stăteau pe locurile de la geam. Faţă în faţă. Melania îi povesise pe scurt că absolvise Literele cu un an în urmă şi predase într-o comună. Acum îşi găsise un post la Baia Mare.
– Mai bine un oraş mare departe decât la ţară, adăuga ea zâmbind. Apoi îşi privi mâinile.
– Nu eşti măritată, spuse el.
– Ar fi trebuit? întrebă ea cu inocenţă.
– Nu trebuie nimic. Eşti frumoasă.
Melania lăsă capul în jos, ruşinată. El îi ridică bărbia cu o mâna, iar cu cealaltă îi aranjă părul căzut peste ochi. Ea iar nu se opuse. „Ne ştim de când lumea”.
– Semeni fantastic cu Ingrid Bergman.
Ea zâmbi. I se mai spusese asta. Paul îi văzu privirea fixată pe inel.
– Am fost logodit, poveste veche. Mă fereşte de asalturile doamnelor, spuse el râzând cu acelaşi aer ştrengăresc. Melania râse, îi plăcea aerul lui de „je m’en fiche”.
Devenise deodată serios. Privea prin geam munţii conturaţi în noapte. «Iar dincolo de ei, departe…» îşi zise el.
Trecuse de miezul nopţii. Amândoi erau obosiţi.
– Vino lângă mine! Melania se aşeză lângă el întinzându-şi picioarele pe banchetă, el o înveli grijuliu cu pardesiul, o apucă pe după umeri şi adormiră curând. Trenul muşca din noapte.
Pe culoar treceau doi domni, urcasera la Sibiu. Vorbeau în franceză. Unul dintre ei avea la gât un aparat de fotografiat. Se opri şi privi la tinerii care dormeau în compartiment. Blitzul fulgeră pentru o clipă, apoi cei doi trecură mai departe.
Când se trezi, Melania văzu chipul lui Paul aproape de faţa ei.
– Ne aflăm în trenul pe care l-am prins amândoi, şopti el. Melania răspunse sărutului cald.
– Parcă ne ştim de când lumea.
– Ne ştim de când lumea. Indefinit.
Îşi intinseră mâinile unul către altul, ceasul ei de mână se lovi de măsuţă şi începu să funcţioneze. Melania exclamă de surpriză.
– De-acum începe timpul, zise Paul încet.
Coborâră la Cluj, odată cu răsăritul. Se ţineau de ambele mâini, faţă în faţă, cu valizele la picioare..
– Te voi căuta când nici nu te aştepţi, îi spuse el privind-o în ochi. Apoi o urcă în tren. Pe geam, Melania îl vedea cum se face din ce în ce mai mic.
Coborî în îmbrăţişarea dimineţii la Baia Mare. S-a dus direct la şcoală, apoi şi-a luat în primire locuinţa pe care o împărţea cu o stagiară, Renata, din Orşova. Noaptea, târziu, după ce termină cu despachetatul, bătu la uşa colegei. Renata îi deschise şi duse arătătorul la gură. Melania încremeni când auzi „Aici Radio Europa liberă”. Se uită speriată la Renata. Aceasta, cu o figură calmă, o invită să ia loc. Crainicul anunţă că aveau în studio un român, inginer şi talentat dramaturg. Bărbatul povestea despre aventurile avute până să ajungă în Germania. Călătorise cu trenul o noapte şi o zi. Reuşise să fuga prin Ungaria, unde îl aşteptase un prieten. Totul s-a petrecut rapid. „Doriţi să transmiteţi un mesaj acasă?” Şi în liniştea densă Melania auzi clar: „Ne cunoaştem de când lumea…”. „Indefinit” şopti Melania. Renata o privi fără să o întrebe de lacrimile dintre gene.
După trei zile, în studioul său din Paris, fotograful îşi punea pozele la uscat. „Dans un train. Roumanie, 1975”, îşi notă el admirând fotografia cu tinerii dormind în trenul de noapte…
(Text intrat in concursul de proza scurta „Fotografiati de Bresson- Cartea povestirilor”, organizat de revista CATCHY, pornind de la fotografia realizata de celebrul fotograf francez „In tren. Romania, 1975” si de la ideea de a-i identifica pe cei doi tineri. Textele selectate de juriu le gasiti aici)
Foto: Catchy.ro