Nu-mi amintesc prima zi din prima redacţie în care am fost angajată cu carte de muncă. Îmi amintesc însă foarte bine redacţiile în care am făcut practică înainte de angajare.

Eram studentă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Era prin `92 sau `93, nici asta nu ştiu cu precizie. Ştiu că aventura la acest ziar, ORA pe numele lui, a declanşat „virusul”, care şi azi, după atâta vreme de la retragerea din presă, mai dă semne că trăieşte. Stăteam cu chirie, eram studentă venită din Timişoara şi voiam să fac ziaristică. ORA a fost începutul ăla adevărat, milestone-ul (îmi place să folosesc cuvântul ăsta, e ce trebuie aici), anul 0, veriga principală. de atunci viaţa mea nu mai era calculată în zile şi ore, ci în rânduri şi semne. apoi, după ce am plecat în televiziune, în frame-uri. Pot să spun că ştiu să trăiesc clipa. În presă, clipa este preţioasă. O clipă e suficient ca să castigi pe un subiect sau să-l ratezi. De atunci au urmat zilele petrecute până la ore devreme în redacţie, nopţile nedormite, delegaţiile, sâmbăta, duminica, Paşti, Crăciun, Revelion erau zile de lucru. Colcăiau de subiecte. Scriam cu pixul pe hârtie (oh, astăzi fac asta rar şi îmi vine cam greu). La ORA am sudat acele legături care dăinuie şi azi, legături pe care azi nu le mai pot crea cu alţii. Erau caractere umane adevărate (nu că azi n-ar mai fi astfel de caractere, că doar nu au pierit după noi, există, însă nu se pot exprima aşa cum sunt), născute în perioada când jurnalismul practic nu exista, caractere care am crescut împreună şi care credeam. Sincer credeam în adevăr şi dreptate. Sună pompos, vorbe mari, dar aşa era. Politica încă nu otravise gazetăria. Atunci am învăţat şi am făcut reportaje şi anchete adevărate. De fapt am mai scris despre aceste lucruri. Evoc momentul ORA pentru că, după aproape 20 de ani, noi, cei care visam frumos atunci şi zburam cu aripi de fluturi tineri, ne-am revăzut pe 8 octombrie. În locul în care obişnuiau ziariştii de atunci să vină: Mărul de aur (azi Şarpele Roz). Era aproape de redacţie. Clădirea în care se afla redacţia, „fosta clădire MICM'”, cum era cunoscut masivul imobil de pe Calea Victoriei, nu mai există azi. Ce bine însă că, pe lângă fotografii, putem păstra totul în cutia amintirilor… De aceea există şi dorinţa asta de revedere. Pui amintirile tuturor cap la cap şi se închide cercul. Acum suntem fluturi cu aripi puternice şi cu urmele arsurilor de la lampă.

Astăzi redacţiile funcţionează în clădiri moderne, cu pc-uri, internet, telefoane mobile, maşini, birouri frumoase făcute la comandă, dar lipseşte căldura. Spiritul acela care se formează într-un grup cu ţeluri comune şi lipsite de ipocrizie, spiritul care dăinuie în ciuda schimbărilor. Spun asta pentru că l-am simţit şi acum, la reîntâlnire…Nu a avut nevoie decât de un declic.