exista un timp pt toate. chiar daca unele lucruri vin prea devreme, iar altele, mai tarziu. am decis, dupa atatia ani in care am trait doar pt altii, ca a venit timpul meu. am sacrificat bucurii personale pt lucruri pe care le credeam importante. in loc sa ma distrez cu cei dragi, stateam pana noaptea in redactie si, uneori, pana dimineata, pt ca atunci consideram ca nimic altceva nu conteaza. apoi, desi promovasem de la stadiul de trepadus la cel de coordonator de proiecte, a trebuit sa suport rautatile si frustrarile celor care se nimerisera sa-mi fie sefi si colegi. si am tacut mult timp. pt ca educatia mea imi spunea ca trebuie sa ai bun simt. desi am pierdut cu asta. continuam sa fiu jignita fara motiv in fiecare zi de oameni care nu aveau pic de morala si profesionalism. care existau doar pt ca ciuguleau din gloria unei vedete tv in jurul careia se invarteau. si, cand bunul meu simt s-a revoltat, am decis sa plec. desi cu un mic scandal si ton ridicat as fi rezolvat problema. dar, iarasi, bunul simt!

si am schimbat mediul. am zis ca asta este ceea ce trebuie bunului meu simt ca sa nu se macine. dar totul a fost bine pt o perioada scurta de timp. cand a trebuit sa suport hachitele unui sef total depasit de lucruri, dar care detinea puterea. si iarasi, in loc sa ma cert, sa-mi sustin punctele de vedere, am tacut. bunul simt…pt ca, atunci cand incercam sa explic, cei din jur nici nu ascultau. le stiau deja pe toate. si oricum n-a contat nici bunul meu simt, nici cat pot si cat dau. contau doar cei care lingusesc si au parinti sus-pusi. nu stiinta, nu carte, nu bun simt. a venit un timp ceva mai bun, dar eram deja obosita. obosita sa ma lupt cu mediocritatea  si cu copiii de bani gata isterici si pitzipoance, care-mi sunt bagate pe gat cu un vraf de diplome care nu le folosesc la nimic si cu care se pot sterge undeva. obosita sa suport mitocaniile si nesimtirea unor persoane care nu se pricep la nimic, dar iau salarii la fel cu cei care se pricep si muncesc.

asa ca a venit timpul meu. bunul meu simt s-a saturat si nu mai accepta. nu ma mai straduiesc sa conving pe cineva, fie el si cu functie si statut inalt, ca greseste, ca ma raneste cu fiecare gest schitat in zeflemea. nu mai alerg prima cu solutia salvatoare la urechi surde. pt ca, asa cum spunea frumos Nadina Nedelea, intr-un post care m-a inspirat, unele lucruri trebuie sa se intample. de ce sa ma opun eu? de ce sa accept lucruri care nu imi fac bine? ma intorc spre mine insami si ma ocup de ceea ce am lasat nefacut. se poate trai in fericirea proprie si fara a te lasa uzat de relatiile cu ceilalti. sunt atatia oameni in jur care ma iubesc, iar eu n-am timp sa vad asta si sa le raspund cu iubire, asa cum merita. ma voi indrepta doar acolo unde este cu adevarat nevoie de mine.

de azi, incepe timpul meu ! 🙂