“Leda si lebada”, o copie datata 1510-1520, dupa pictura pierduta a lui Leonardo da Vinci “Leda”, probabil a pictorului Cesare da Sesto. Aceasta copie se afla la Galleria Borghese la Roma si reprezinta o Leda senzuala care imbratiseaza o lebada sub forma careia e metamorfozat Zeus. Am ales aceasta imagine pentru ca tabloul este mentionat in carte ( Codul lui Zoran), citind-o veti afla importanta lui.”

         9 August este Ziua iubitorilor de carte și nu găsesc ceva mai potrivit decât să public o recenzie primită de la o cititoare. Dincolo de faptul că prin cărți, în calitate de scriitor, am creat multe punți și călătoresc, rămân, la rândul meu, o îndrăgostită de cărți. Și pe Viorica Cosma am cunoscut-o tot prin cărțile mele, când am avut lansare la Roma, în luna martie, anul acesta, aveam să aflu că mă știa de la primul volum publicat și de atunci nu a ratat niciunul scris de mine. Printre responsabilitățile legate de funcția de manager de hotel pe care o deține, își găsește timp să citească, citește și literatură română, deși e stabilită în Italia de mulți ani, pentru că amprenta de filolog rămâne puternică. Mi-a trimis impresiile ei după lectura romanului „Codul lui Zoran”  și le public integral. Fiecare reacție primită de la cititori mă surprinde cu câte ceva.

„Pe Corina Ozon o citesc cu mare placere inca din timpul publicatiilor sale pe blog, apoi a urmat in 2014 aparitia primei carti din seria “Amantilor” care in prezent numara 4 volume,” Pina cand ma voi vindeca de tine”, “Tentatii”, “Despre iubire, cu istructiuni de folosire”, cu o uimitoare putere de creatie si succes in numai 4 ani de la debut. Ajunsa la a opta carte, “Codul lui Zoran” surprinde in mod foarte placut cititorii, intrucat Corina O. abordeaza un subiect complet diferit de ceea ce a scris pina acum, demonstrand fara indoiala versatilitatea si maturizarea ei literara.

De ce mi-a placut noul roman al Corinei Ozon? Pentru ca este fundamental un roman de actiune, cu note de suspans care captiveaza lectorul, dar mai ales pentru incarcatura interioara pe care scriitoarea a dat-o personajelor. In urmatoarele randuri am incercat o descifrare a personajelor sub profilul lor interior si mi-a placut sa interpretez romanul intr-o noua cheie de lectura, dincolo de actiunea propriu-zisa, as numi-o:” Codul lui Zoran” sau patosul cautarii eu-ului oglindita in cautarea tatalui pierdut si cautarea fiului, o cautare in ambele sensuri, pornind chiar de la acest fragment:

“Mama mi-a spus ca tatal meu nu a vrut sa stie de mine. Imediat dupa ce m-am nascut, el a plecat in Germania. In certificatul de nastere, in dreptul tatalui este o linie dreapta, la fel cum isi scrie inima moartea cand inceteaza sa bata. Daca as adauga la linie o sageata, ar putea merge la infinit. Tatal meu e spre infinit. Am incercat sa iau legatura cu el, dar nu mi-a raspuns niciodata. Nu am inteles de ce. Nu voiam sa-i cer nimic. Doar sa dau un nume acelei linii drepte, sa sterg acel stigmat, pe care il purta si mama, de cand ma avea. Intr-o zi, voi merge neanuntat la tata, intr-o zi nu voi mai  fi Zoran-. Adica Zoran minus.”

Decizia cautarii adevarului este motivul pentru care Zoran alege sa devina mai tarziu avocat si in acelasi timp aparatorul celor saraci. Cautarea tatalui e in acelasi timp cautarea identitatii pornita din nevoia imperativa de radacini, de apartenenta, de origini. Ce reprezinta un tata pentru fiu, ce fir nevazut ii leaga pe viata?  In fuga lor nebuneasca de trecut, personajele Corinei Ozon sunt singure pe lume, au nevoie de protectie, de iubire, de acceptare si de iertare, au nevoie de un tata. Caci adevarul, oricat de dureros, are functie eliberatoare, descatuseaza de trecutul care apasa greu pe umeri.

“Nu cred ca tata a fost un om rau, pur si simplu nu a fost pregatit sa ma primeasca in viata lui. Am vrut sa aflu adevarul, nu cel relatat de mama, care nu a mai putut sa iubeasca, dupa ce tata a plecat. Adevarul acela care l-a durut pe tata atat de mult, incat nu m-a dorit ca fiu.(…)am vazut oameni care se temeau de adevar, desi sufereau in fiecare secunda, ca nu-l eliberau. Si, cumva, am inceput sa-l inteleg pe tata. Stiam ca, undeva, sufera si el.”

 “Mama mi-a ales numele dupa un bunic de-al ei. Am crescut cu speranta ca asa il chema pe tata, Zoran, era disperarea mea de a purta ceva ce i-a apartinut. Intr-o zi ploioasa, mama a recunoscut ca tata era Zoran. Atunci am decis sa nu abandonez niciodata calea adevarului.” 

Pe celalalt plan, ca o suprapunere de destine, Barbu isi cauta fiul parasit. Imaginea din intimitatea casei lui, cand fiul mic il privea cum se barbiereste in baie, se repeta si revine insistent ca un leitmotiv in paginile cartii. Singurul obiect de pret pe care Barbu l-a luat cu el in vartejul in care l-a aruncat viata, e un portofel, nu intamplator primit de la tatal sau cu mesajul “Nu cand iti este greu primesti ajutor. Ci cand vrei sa iesi din greu,” mesaj ce il impinge pe Barbu sa mearga la intalnirea care ii va schimba in mod ireversibil viata.

Actiunea romanului e doar un pretext care declaseaza in personaje un drum initiatic, o introspectie, o cautarea a sinelui, a adevarului: cine sunt, de unde vin si unde ajung personajele cartii?

Dorinta arzatoare de a-si reintalni fiul ii da lui Barbu determinarea si curajul de a iesi la suprafata/la lumina din subsolul blocului unde locuia, ii da practic un sens, sensul pe care il pierduse cu multi ani in urma cand, inghitit de datorii, decide sa plece de acasa direct in strada, in prada orasului jungla. Drumul e greu si neverosimil de dureros, dar absolut necesar de parcurs. Pierderea reperelor duce la dezumanizarea completa care se produce lent, dar sigur; dezumanizarea echivaleaza cu coborarea ca in infernul lui Dante (canalele orasului pline de aurolaci, convietuirea cu gandacii si sobolanii) si trecerea prin purgatoriu. Ramane speranta regasirii paradisului.

 Obsesia curateniei e strict legata de fuga de trecut, de stergerea greselilor si resetarea intregii sale existente. Consecventa si punctualitatea cu care Barbu face curatenie la tomberoane, modul in care se barbiereste intr-un ciob de oglinda, isi schimba cearsafurile, isi spala hainele, modul obsesiv compulsiv cu care se curata si curata tot in jurul lui, face curat  chiar si la Zaharia,  sunt toate elemente care ii dau lui Barbu sensul de “primenire” de care are atata nevoie, de stergere a trecutului, a greselilor, de schimabare a pielii, de naparlire, in sfarsit, de (re)generare. Barbu are nevoie sa faca pace cu el insusi si cu trecutul sau, sa-l mistifice, sa-l spele, sa-l curete ca sa devina un om nou.

Orasul jungla e in acest context metafora propriei existentei care nu da ragaz o clipa, e o continua incercare de supravietuire, e orasul unde pestele mic e inghitit fulgerator de pestele mare, e zbaterea continua unde, cine se opreste este pierdut. Orasul jungla devine in acelasi timp metafora propriului subconstient cu tenebrele si neiertarile sale, a fricii viscerale de lume si de sine, a anxietatii, a nesigurantei. Fuga de trecut nu e altceva decat fuga de sine.

“-De cine te ascundeai?

-Acum sunt sigur ca de mine. Atunci credeam ca de altii, care mi-au facut rau. Dar eu am fost singurul vinovat, eu mi-am facut rau, eu am lasat raul sa intre in viata mea.”

 Barbu gaseste vointa si puterea sa se ridice. Are loc regasirea cu fiul, dar pretul de platit este prea scump. Fericirea are un pret prea scump, iar autoarea taie nemilos si nu acorda o a doua sansa personajelor ei. E fix ca in viata: prea multa fericira nu ne este permisa!

“-Am venit, tata! Va fi bine!

Barbu a deschis ochii cu efort si l-a privit lung. Apoi i-au tasnit doua bobite de lacrimi din colturile de linga nas. La fel i-a spus si el tatalui sau, inainte sa moara.(…)

Dorin a iesit impleticindu-se. Nu era drept. Acum, cand s-au regasit, el sa plece iar.”

 Zaharia, amputat fizic si sufleteste, este celalalt personaj central al cartii, care merita cateva pagini de analiza si pe care autoarea il construieste de o infinita fragilitate, material din care suntem plamaditi, de fapt, noi toti. Dupa loviturile primite pe nedrept de la viata, Zaharia gaseste in arta  refugiul sigur unde sa-si linga ranile si sa-si ascunda cicatricile trecutului. Zaharia preda cititorilor lectia umilintei si a resemnarii. Ce sfarsit ii rezerva autoarea si daca reuseste Zaharia sa-si ia revansa de la viata, va las sa aflati voi din paginile cartii.

“Zaharia si Barbu s-au intors cu un taxi, pe drum n-au vorbit nimic. Fiecare privea pe geamul din dreptul lui, la orasul jungla, in care nu si-au gasit rostul. In seara aceea s-a compensat tot.”

Romanul contine interesante trimiteri istorice, coduri si simboluri: de la mitologia greaca la picturile lui Da Vinci, numerologie, forme si interpretari. Elemente reale se imbina cu cele fantastice. Lumea canalelor populate de aurolaci e descrisa minutios, o lume total necunoscuta si inaccesibila, o bolgie, cu realitati pe care autoarea le introduce din reportajele realizate in acele locuri ca jurnalist de investigatie.

Cartea Corinei te face sa stai cu sufletul la gura, sa te induiosezi, sa te revolti, sa descoperi, sa reflectezi, sa-ti pui intrebari, te prinde si te tine ca intr-o turbina de emotii. Si nu in ultimul rand, poate deloc intamplator, aflam din prima pagina ca autoarea dedica cartea: “Tatalui meu”. Lectura placuta!

Cartea o puteti comanda de pe site-ul editurii Herg Benet sau pe Amazon.

Viorica Cosma”

Mulțumesc mult, Viorica!