Una dintre stările cu cel mai larg și divers spectru, care se manifestă de la dorință până la durere fizică și parcurge diverse drumuri în funcție de sentimente și puterea atașamentului, cam așa ar fi o descriere generală a dorului. E interesant cum același cuvânt poate să acopere atât partea pozitivă, cât și cea negativă a unei trăiri. Dorul existent într-o relație se manifestă în absența temporară a cuiva și e o senzație de alean dulce, umple o lipsă fizică, dar cu speranța sigură a revederii. În cazul unei iubiri frânte, dorul e resimțit ca suferință prin pierderea obiectului în jurul căruia s-a repartizat întreaga noastră afecțiune. O bucată de vreme, dorul încearcă să acopere acest gol, însă devine de fapt reconstituirea unor amintiri. Ne e dor de momente și de o persoană, așa cum ni le amintim, iar în timp devine o agonie a unei iubiri defuncte. Acesta e dorul care intră în oase, provoacă dureri și cu cât ne agățăm mai mult de el, împiedică resetarea de a reveni la ceea ce am fost. În mod normal, acest dor are și el o limită de timp, apoi se estompează și îl împachetăm în amintire. Rămâne amintirea unei trăiri și atât. Reactivarea oricărei amintiri plăcute stârnește dorul, mai apropiat de nostalgie. Atunci când ne e dor de cum eram la un moment dat, conștienți că nu ne mai putem întoarce acolo.

Gândul dorului nu are granițe, bariere de timp și spațiu, vorbește într-o limbă universală și poate fi un balsam pentru suflet. Este un gând care poate fi înăbușit, însă este doar o amăgire, va rămâne oricum amintirea, de care ne va fi dor mai târziu. Salturi înapoi în timp, reactivate doar de un miros sau de un gust, de o simplă imagine sau sunet, dorul este senzorul amintirilor, cel care întinde pe pelicula memoriei filmul selectat. Uneori spunem că ne e dor să ne fie dor, pentru că știm cum este, pentru că deși am mai trecut prin episoade de suferință, continuăm să asociem dorul cu iubirea vie.

Mai există un dor al iubirii neconsumate, pentru unii e acea iubire unică, iubirea care le cuprinde pe toate. Pentru că îți dă libertatea să te gândești ce-ar fi fost dacă? Îți poți construi singur filmul, în care nu ai jucat și nu vei juca niciodată, dar care menține flacăra speranței că într-o zi totuși va fi. Iată cum dorul poate deveni un resort al miracolelor așteptate, tocmai pentru că nu a epuizat toate etapele de cădere și decădere ale trăirii emoționale reale. Este dorul care va lega două ființe pentru totdeauna, deși este ceva rar. Marchează momentul când două persoane s-au intersectat și s-au amprentat reciproc, fără a-și mai reveni la loc, chiar și după despărțire. Pentru că, în ciuda distanței și a trecerii anilor, iubirea nu a murit. Acesta e dorul unei iubiri vii, prezente, dar netrăită până la capăt. „Particulele” care s-au întâlnit și care vor fi conectate pentru totdeauna vor trăi cu acest dor cât timp trăiesc și sentimentele. Poate cel mai frumos mod de a crea o legătură cu cineva cu care nu poți împărtăși zi de zi ceea ce simți la modul real, dar și dificil, pentru că ține de un anumit nivel. Iubirea ar trebui să fie atât de puternică, încât fiecare dintre actanți să-și lase reciproc spațiul acela de libertate și doar să le fie suficientă simpla existență. Astfel se nasc poveștile fără sfârșit sau care se scriu singure.

Fragment din capitolul “Despre complexitatea sentimentului de dor”, parte din noul volum „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (Editura Univers), care poate fi comandat cu autograf de aici. 

Articol apărut și pe Catchy.ro.