Zice-se că 2016 e anul iubirii. Nu știu cine și de ce a decis asta. E posibil ca planeta să fie sufocată de răutăți și ipocrizie și cineva, sus-pus, să fi decretat asta într-un moment de disperare. Adevărul e că oamenii se simt din ce în ce mai singuri. Chiar și cuplurile care păreau indestructibile se agață de un fir argintiu, care abia se ține de o poveste frumoasă. Toți avem câte o poveste frumoasă, pe care o ținem încuiată cu lacăt și o scoatem la lumină când ne e greu. O mângâiem ușor ca pe o jucărie de pluș și o băgăm cu grijă la loc până la următoarea alinare. Oamenii vorbesc tot mai puțin de iubirile lor, am mai zis asta, ești demodat dacă o faci. Pare mai ușor să-ți strigi suferința în gura mare. „Adevărata iubire preferă șoapta…”. Oare chiar așa să fie? Adică de ce trebuie să fii discret, dacă iubești? Cum ar veni, ești egoist când ești îndrăgostit. Cam așa și este. Dar ce lumină frumoasă răspândește iubirea! Când iubești, o cocioabă devine cel mai frumos castel, iar cina sărăcăcioasă e un meniu la un restaurant de cinci stele. Cel mai dureros nu este când iubești, ci când omori o iubire cu alta. Să zicem că un bărbat vrea să te cucerească cu orice preț. Îți studiază atent profilul, te scanează, face conexiuni și își dă seama că nu ești ușor accesibilă. În mintea lui se învârt rotițele, mai ceva ca la un motor Ford. Se frământă noaptea cum să facă, ziua acționează. Cu cât îl ignori, cu atât se ambiționează. Urzește un plan, pentru că zice că e îndrăgostit de tine până peste urechi. Tu ești cetatea cu ziduri înalte și podul de la poartă nu vrea să coboare. Ce ar mai trece el pe acolo tropăind țanțoș pe calul lui…Ce și-ar mai flutura pelerina de prinț tomnatic, așa, ca să vadă toată lumea ce mândru e el de curajul lui! Și, cum spuneam, el urzește marele plan. Se dă peste cap, își face aliați, e prietenos cu toți cei care l-ar putea ajuta să coboare podul. Tu, prințesă, nu foarte tânără, stai și îi privești de la fereastra cetății toate gesturile și toate zbaterile. De piatră să fii și nu poți rămâne indiferentă. În ziua în care podul a fost coborât, au sunat toate alămurile, au bătut tobele spre cele patru zări, iar la miezul nopții a fost cel mai frumos spectacol de artificii văzut vreodată pe planetă. Cele din Dubai au pălit, francezii s-au rușinat și ei cu artifciile lor de Ziua Națională, iar americanii oricum sunt prea departe. Vreți și continuarea? A fost mult fum, iar prințul a ieșit zgomotos pe pod, repede, ca să nu-l vadă nimeni. Cetatea a mai fumegat ceva vreme în urma asediului, prințesa nici acum nu a terminat curățenia. A rămas multă mizerie. Și, nu, iubirea nu a fost strigată. Dimpotrivă, i s-a cerut să fie rapid dată uitării, ca nu cumva imaginea prințului să fie știrbită în comunitatea lui. Ipocrizia a mers atât de departe, încât orice asemănarea cu realitatea e pur întâmplătoare. Așadar, nu e nevoie să decretăm un an al iubirii. Că, și dacă credem că o trăim, zicem că nu o putem duce. Poate aici ar trebui să fim mai discreți și să nu transformăm iubirea într-un banner uriaș, care să fluture pe toate gardurile, în toate intersecțiile. Dacă am ajuns să ne creăm suporturi motivaționale despre asta, încotro ne îndreptăm oare?