Această prezentare necesită JavaScript.

           Recunosc, nu m-am pregătit deloc pentru ziua aceasta și nici nu sunt încă dezmeticită. Și e mai bine așa. Altfel, cine știe, aș putea cădea într-o depresie legată de trecerea anilor sau cine mai știe ce. Dar, hei!, anii oricum trec și numai irosiți n-au fost pentru mine. Despre ultimii 18 ani vorbim, de când eu nu am mai fost eu, de când lumea a devenit altfel, de când eu și lumea avem un altfel de raport. Din ziua de 2 septembrie de atunci în urmă, totul s-a schimbat: timpul meu, oamenii din jurul meu, tot sistemul meu de valori. Despre ziua fiicei mele, Iulia, Infanta cum o alintăm, am scris în fiecare an, de când țin blogul. Dar, Dumnezeule! 18 ani sunt ceva! E perioada în care am stat împreună pe aceeași baricadă și am luptat. Pentru că, da, noi am dus mereu o luptă singure și ne mândrim cu asta. Nu ne-am victimizat niciodată și nu am cerut nimănui compasiune. Lupta noastră a avut mereu o miză simplă: să putem să ne bucurăm cât mai mult de viață. Totul a fost pe etape bine definite, în funcție de vârstă. Am început să vorbim împreună și să observăm mai atent lucrurile. Am vorbit de la bomboane, jucării și cărți de colorat, până la haine, muzică și bărbați. Ooo, da, și nu ne-a fost ușor, pentru că pe noi bărbații ne-au cam supărat și încă se mai găsește câte unul să ne supere. Dar noi suntem bune și nu le purtăm pică.  Și niciodată nu i-am băgat în cap că bărbații ar fi niște porci (deși, fie vorba între noi, unii tare ar merita!). Am făcut împreună toate sărbătorile, cu bunicii de poveste completând minunat peisajul. Ne-am făcut una alteia cadouri tot timpul și ne studiam nerăbdătoare reacțiile. Nu i-am impus niciodată ce să facă, ce să-i placă, doar o ajutam să facă diferența, astfel încât să o știu bine. Îmi place de fiica mea că vrea să fie ea însăși, s-a vopsit brunetă („Nu vreau să fiu copia ta, mamă!”), gândește pe termen lung și, referitor la oameni, pot să iau lecții de la ea. Pentru că în puritatea ei, vede lucrurile nealterate, cum le văd eu câteodată, și gândește limpede. E miloasă, iubește animalele, își ajută prietenii și își urmează visele fără să se împiedice în nimicuri. Învăț mereu de la ea. Datorită ei știu multe despre minunatul internet și fabuloasele device-uri, despre ce mai e cool în materie de fashion și manichiură. Ne fardăm împreună și împărțim hainele și parfumurile. A fost de la început alături de mine de când am început să scriu, e cea mai bună prietenă și cel mai obiectiv critic.

Deci, cum aș putea eu să intru în vreo depresie cu așa o viață plină? Eu nu îmbătrânesc, ci îmi multiplic tinerețile cu fiecare an al fiicei mele. Sunt o prelungire a lor, ca spectator matur și far călăuzitor. Diferența e că eu stau pe loc, iar ea navighează încet spre orizonturile ei. Când vei auzi visele copilului tău tropăind ca o herghelie de cai sălbatici, atunci poți fi mulțumit. Acum, că ai copil mare, poți să îți vezi liniștit de viața ta. Și ce gust și culori are!