sani

         De când am venit pe lume, tata îmi zicea mereu „Ce mică eşti, ca o pitulice!”. L-am întrebat ce e pitulice, am aflat că e o pasăre de talie mică. Azi e prima oară când am studiat cu atenție această vietate şi am citit detalii. Cică cele mai mici pitulici se află în America. Na, ca să vezi unde îmi era mie norocul! Am mai aflat ceva interesant: „Pitulicele pot fi o specie extrem de secretoasă, ai cărei membri, greu de observat, vor cânta din boltele copacilor bine camuflate”. Aha! Carevasăzică, tema amantlâcului, construită şi gustată în secret, e o consecinţă firească a preocupărilor mele scriitoriceşti. Nimic nu e întâmplător deci! Pitulicea asta e mică-mică, dar ştie să se facă dorită! În anii de şcoală am suferit enorm din cauza înălţimii mele liliputane. La ora de sport eram mereu ultima în şirul disciplinat, nu vedeam mai nimic din banca în care stăteam. Nu, nu erau cei mici de statură favorizaţi să ocupe băncile din faţă, ci cei „cu ochelari” şi piloşii. Oricum n-aş fi stat în prima bancă nici să mă tai! La liceu, am avut o perioadă în care hormonii, în mişcarea lor browniană, se căzneau să îmi găsească o formă, sufeream mult de aceste transformări. Mai ales că nu îmi plăcea cum stăteau pe mine blugii, care au revoluţionat vestimentaţia românului, de la izmene direct în pantalonii de cowboy. A fost şi perioada în care, lăsându-mă de gimnastica de performanţă, am făcut cunoştinţă cu înfometarea ca dietă. Circulau şi pe atunci tot felul de meniuri miraculoase, cum ar fi cel în care slăbeai un kilogram pe zi: o zi carne, o zi fructe…şi tot aşa timp de cinci zile. Ştiu că, într-adevăr, am dat jos ceva atunci, dar îmi rodeam degetele de foame. Prima săptămână a fost mai grea, apoi devenise o penitenţă voită, cu mândria finală de a mă admira în oglindă în blugii strâmţi pe coapse. Nu ştiu dacă curele astea au săpat unul din şănţuleţele vizibile la o ecografie peste ani, când doctoriţa îmi spunea că aşa au toţi ziariştii stomacurile, praf de ţigări şi cola. Muream că n-aveam sâni, aşa cum aveau alte colege. Mi se părea că sunt prea scundă, prea bleagă, prea tristă. Toată lumea îmi lăuda ochii şi părul, iar primul bărbat care m-a sărutat cu limba în gură a fost Hans, student la Medicină Veterinară. Iar faptul că mă căuta cu insistenţă, nedezlipindu-şi privirea de picioarele mele, m-a făcut să mă uit cu atenţie în oglindă. Sânii se încăpăţânau să rămână la stadiul de părere.

În studenţie mi-a plăcut de mine. Eram subţire, cu părul în vânt, ca o trestie. Era după anii 90, când au apărut atitudinile afişate, nu reţinute, în faţa oglinzii de acasă. Purtam blugi şi ciocate, geacă de piele şi nu îmi mai păsa de sânii mei. Erau rotunzi, dar tot ca nişte mere. Bărbaţii deja mă amuşinaseră şi se înfruptaseră. Am început să învăţ de la ei, femeile nu spuneau niciodată adevărul. Lucram într-o lume a bărbaţilor şi mă simţeam o răsfăţată. De la fiecare relaţie am învăţat câte ceva: să nu îmi fie ruşine de propria goliciune, să am puterea să aleg ce-mi place şi să renunţ la ce nu-mi place. Să fac ce îmi place fără să ţin cont de repere rigide, să nu îmi refuz nicio bucurie, mai ales asta!

În timpul maternităţii şi după, am fost foarte fericită: sânii mei, plini de lapte şi fierbinţi, erau în sfârşit la mărimea celor ai colegelor pe care le invidiam în liceu. Cum ar veni, îmi era dat să fiu copilă peste limita biologică oficială. Când lucram în televiziune, am probat în redacţie o fustă cu bretele, foarte chic. În faţă, pe piept, se încheia cu nişte catarame. Unul din şefi a venit şi s-a oferit să-mi strângă cataramele, pentru că, zicea el, aşa se poartă. De după catarame, au ţâşnit pe sub bluză sânii obraznici. La vederea asta, o colegă crainică s-a mirat, dar şeful (de notat că e vorba de un om serios!) a lămurit-o: „Corina e o fausse maigre, are sâni, dar depinde mult cu ce se îmbracă, nu şi-i pune în valoare.” Drept e că nu ieşeam din blugi şi tricou pe atunci, dat fiind că făceam teren. Aşa că bieţii sâni nu aveau cum să fie puşi în valoare. După naştere, am scăzut mult în greutate. Maternitatea mi-a fost umbrită de poveşti urâte, care m-au secătuit pur şi simplu. Sânii s-au retras şi ei, solidari cu supărarea mea. Au urmat câţiva ani cu job asiduu, şcoli, nu mai conta dacă aveam sâni mari sau nu. Bărbaţii continuau să mă caute, la fel cum făcea Hans în liceu. Asistam impasibilă la schimbarea prefixului. La 30, a fost ok, chiar am răsuflat uşurată. Începuse lumea să mă ia în serios. Mai puțin la mamografie, când asistenta se căznea să-mi turtească sânii între aparate și să scoată sfârcul. „Aveți mamelon retractil”, mi-a dat ea verdictul. Și se mira că născusem și alăptasem. I-am spus că nu primisem reclamații de la bărbații care se excitau în căutarea sfârcului pierdut. Și n-a mai știut ce să zică. Avea sânii lăsați.

Hei, dar de la 40 e o încântare! Mamelonul retractil se mai burzuluiește. Hormonii s-au rearanjat şi, nu ştiu prin ce formulă chimică, am căpătat şi eu forme. În sfârşit, nu mai sunt fetiţa cu o fetiță, chiar şi la încălţăminte am scăpat de numărul 35, care mă obliga să cumpăr produse doar de la copii. De o sanda Guban nu putea fi vorba! Acum mă apropii de un onorabil 36 şi, să nu râdeţi, am mai crescut în înălţime. Serios! De fapt aveam vise în care zburam sau cădeam în neant. Visam asta des în copilărie, iar mama ne spunea că atunci creşti. Acum, fără diete pentru blugi, rochiile cad graţios din talie, iar pantofii mi-i pot comanda online. Mă simt bine în pielea mea şi nu m-aş mai da pe slăbănoaga şi naiva blondă de la 20 de ani. Bărbații au gust, nu cel nedefinit de mare și vânt. E bine să faci copii mai devreme şi să creşti odată cu ei, e bine să trăieşti totul intens, să faci ce îţi place şi să mai faci o nebunie, măcar din când în când. Dar toate acestea au preţul anilor din urmă, unora le-aş da cut, ca la benzile de film de odinioară, şi aş lipi ce a rămas cât mai aproape de prezent. Sigur cineva, undeva, ştie să vadă şi să descopere şi fetiţa şi femeia din tine! Și să stârnească mamelonul retractil.