rooms-by-the-sea

Edward Hopper, Room by the Sea (www.edwardhopper.net)

Cristian Cărpenaru este membru vechi al fanclubului cărții ”Zilele amanților” și, în timpul liber scrie. Are o scriitură interesantă, înclinată spre introspecție, într-un registru grav, pe alocuri dramatic. L-am rugat să-mi trimită un text și mi-a scris unul așa cum a simțit el, despre întoarcerea la copilărie, în punctele sale nevralgice, de care uneori fugim. Când avem de ales între bun și rău. Welcome, Cristi!

carpenaru”Bineînțeles că orice poveste are un început, așa că și povestea vieții mele, care nu se deoebește cu nimic de toate celelalte povești, are un prolog inocent prin însăși simplitatea ei, lipsit de impozanța unor întâmplări memorabile. Totuși am strâns o mulțime de amintiri în desagul peticit al existenței mele. Pe unele le-am resuscitat, cu o febrilă aviditate, încercând să le dărui rolul de icoane tămăduitoare, care ar fi fost capabile să spulbere hățișul otrăvitoarei singurătăți, pe altele însă, m-am străduit din răsputeri să le mazilesc, să le strivesc fără milă, dar, cu cât încercam să le îngor cu atât ele deveneau mai incisive și ostracizante, rezultatul tuturor naufragiilor lăuntrice, prinse în tangajul neputinței de a privi înainte cu mânie. Mult mai târziu, poate chiar nesperat de târziu, aveam să descopăr izbăvitorul ”timshel” al lui Steinbeck, și chiar dacă l-am descoperit cu adevărat, uneori pur și simplu uit de existența lui, tânguindu-mi sfredelitor vitregia sorții, refuzând, cu un îngrijorător masochism lăuntric, să cred în posibilitatea vanitosului homo sapiens de a alege de unul singur în fața întortocheatelor răspântii de drumuri. O îndelungată perioadă de timp am tot evitat, pe cât mi-a stat în putință, lumea oamenilor mari, pierzându-mă pe solitarele făgașe ale unor febrile rătăciri, a căror dulce taină nu vroiam să o împărtășesc cuiva. Însă, un răscolitor sentiment, care își coborâse în mine sublimul chin, mi-a transmis imboldul, și atunci am început să descopăr lumea oamenilor mari. Crezusem că ulița copilăriei mele este nemărginită, dar iată că dintr-odată descopeream noi nemărginiri, care de care mai hulpave și mai magnetizante, și, odată cu ele descopeream noi și noi chipuri, pe care, făurindu-mi un anume fel de categorisire, le introduceam degrabă în anumite sertare ale memoriei. Astfel că mare mi-a fost mirarea când am aflat că tata are nu unul, ci doi frați, și că, într-un dans al coincidențelor, chiar și mama avea doi frați. Spun ”un dans al coincidențelor” pentru că părinții mei s-au născut în aceeași zi a lunii aprilie, dar la diferență de trei ani. Dintrodată am început să descopăr noi și noi străzi, străduțe, ulițe și ulicioare, poteci șerpuitoare, revărsări de drumuri contopite în alte drumuri, succedându-se cu o uimitoare viteză, terifiant de halucinantă, înțepându-mi privirea cu dulcea tentație a rătăcirii prin basmele bătrânilor și vorbele încâlcite ale oamenilor mari, mai mereu încercând să-mi făuresc un pătrat doar al meu. Nici măcar nu știam de ce credeam că am nevoie de acest pătrat care să fie doar al meu. Poate pentru că așa procedau toși ceilalți sau, poate, pentru că undeva în mine exista Strigătul, cel care în mirificele mreje ale oricărui început este doar o șoaptă abia sesizabilă, care însă, odată cu trecerea anilor, crește necontenit.”