Aceasta nu este o „periuţă” la adresa editorului unde îmi apar cărţile, ci curiozitatea jurnalistică de a-l scoate din bârlog pe Alexandru Voicescu. Cine ştie despre ce vorbesc îşi va da seama că am reuşit chiar mai mult: sa îmi povestească despre anii de liceu, unde îşi exersa talentele de critic, despre prietenii imaginari din copilărie, despre zilele sale de factotum la editură şi despre cartea la care lucrează, pentru că este şi autor. Iar anul acesta, editura pe care o păstoreşte, Herg Benet, şi unde cu onor prestez şi eu alături de mulţi oameni mişto, împlineşte cinci ani de existenţă. Eu zic că merită Voicescu un interviu, ca să vedem ce făcut el în ultimii cinci ani şi nu numai 🙂

„Sper să nu ajung să scriu varză și să editez ca o capră”

Lucrezi la un roman, care va apărea la editura Herg Benet, unde eşti manager. Cum se împacă autorul cu editorul?

Nu numai că sunt manager la Herg Benet, dar sunt fondatorul, acționarul, sponsorul și administratorul firmei. Asta pe lângă cele cam 20 de posturi în editură pe care le ocup singur. La nevoie, sunt și șofer, și contabil, și încărcător/descărcător, și redactor de carte, și account manager, și tipograf, și PR, și grafician, și programator și multe altele. Toate lucrurile astea vin ca o continuare normală a muncii pe care am făcut-o și o fac în buna propășire a editurii și sperând că la un moment dat pot să îmi iau câteva zile de odihnă adevărată. Un somn bun e de o vreme-ncoace ceva ce visez cu ochii deschiși, așa cum visează un popă la o întâlnire cu Isus. Pe calculatorul de la birou am un notepad cu to do list care nu înțeleg în nicio dimineață de ce naiba nu se micșorează. Iar unii autori știu prea bine ce zic prin asta, când mă pinguiesc pe Facebook cu diferite doleanțe (întemeiate) pe care eu nu am cum să le pun mai înaintea altor priorități în așteptare. La prima vedere, plângându-mă așa, pe față, aș părea un manager prost, care nu știe să delege din atribuții și să facă o schemă organizațională coerentă. Dar uităm că ne aflăm într-o industrie în care editorii vin majoritatea cu bani de acasă pentru a ține cât de cât pe linia de plutire întreprinderea lor antreprenorială. Speranța moare ultima. Deci ideea e că lucrez cu drag la Herg Benet și nu m-aș vedea în momentul de față făcând altceva, lucrez cu drag așa cum unii scriitori profesează cu drag la catedra universitară sau sunt jurnaliști și asta știu și vor să facă, sau, pentru cine poate, sunt membri în diferite uniuni ale minorităților și în uniuni ale scriitorilor și își iau cu drag postul în serios, mai ales în Parlament. Că o să public romanul meu de debut la propria editură și nu la altă editură, asta e o continuare firească a pasiunii mele enunțate mai devreme. Nu e dihotomia capră / varză, e doar întruchiparea a ceea ce mă simt în acest moment. Atâta tot că sper să nu ajung să scriu varză și să editez ca o capră.

De ce ai făcut trecerea la statutul de scriitor? Cum ţi-a venit să scrii, ai mai avut tentative?

Toată povestea cu Herg Benet a început în 2010 (apropo, anul ăsta aniversăm 5 ani, cu un event live pe 27 martie, la care invit pe toți cei pasionați de literatura română actuală). În acea perioadă aveam în spate un background de ani buni de publicitate, din poziția de om de creație (inclusiv copywriter, art director și director de creație), iar decizia de a înființa editura a venit ca o extensie normală a înclinațiilor mele să le zicem „artistice”. Am pictat, am cântat la vioară, sunt un foarte mare amator de arhitectură, am studiat sistematic filosofia (am și o diplomă de la Universitatea București pe care scrie meseria „filosof”), cu zona de graphic design nu îmi e rușine (nu excelez, nu mă laud, dar spre exemplu eu fac copertele marii majorități a cărților publicate de Herg Benet, iar pentru ele editura primește constant aprecieri), am chiar și un scenariu de lung metraj printr-un folder pe-acasă. Faptul că nu am publicat până acum ține numai de lipsa timpului propice. Timp efectiv ar fi fost, eu și soția mea suntem mari cinefili, vedem kile de filme săptămânal, care mânâncă ore bune, dar majoritatea sunt vizionate în stare practică de legumă. Viața să îi zicem tumultoasă și rebelă din adolescența târzie și perioada facultății și-a făcut datoria, respectiv acumularea de experiență și frustrări, ca tot omul. Cred că dacă m-aș fi apucat până în 25 de ani să termin primul volum de poezii sau prima carte de proză, aș fi falsat în mare măsură și m-ar fi influențat negativ în scrierile viitoare. De ce nu am publicat mai devreme are o justificare foarte exactă pentru ce înseamnă perioada ultimilor cinci ani: am fost ocupat să public pe alții, i-am pus pe ei în fața nevoilor mele. Ciornele stau mărturie. Romanul „Malad” care va apărea în aprilie e pus cap la cap de vreo 2 ani, pe lângă alte câteva cărți cu structură semi definitivată. De ce la 35 de ani (încă nu am chiar 35, sunt balanță și mai e ceva până la toamnă, deci 34, deocamdată) poate și pentru că inevitabil te sperii de vârstă, ajungi să fii mai atent la tabieturi, să ai mai multă răbdare înainte să îți ieși din pepeni, să începi să planifici drumurile pe care le ai de făcut înainte să o iei la pas, și nu să planifici pe parcurs, ca teenagerul. Și diverse de genul. De ce scris la 35 de ani și nu sudat în masă caldă cu arc stroboscopic, poate pentru că asta știam că o să fac până la urmă încă de mic copil, de pe vremea când Cioran, Eliade și Freud îmi erau prietenii mei imaginari cei mai buni (și aveam conversații interesante, nu glumă! :)) ). Uite, cu întrebările ăstea ale tale de acum mi-am adus aminte de o chestie pe care o uitasem, legat de împletirea editor / scriitor. De fapt două. Una, prin clasa o noua, când am intrat la liceu, eram la o clasă cu profil uman și aveam multe ore de engleză, cu o tipă foarte cool, care tipă la un moment dat ne-a dat să scriem, facultativ, pentru un concurs internațional, o povestire în limba engleză. Când mi-a corectat lucrarea, era 90% roșie, nu eram și nici acum nu sunt un geniu la ce înseamnă limbi străine. Dar știu că nu mi-a reproșat absolut nimic, pentru că subiectul despre care scrisesem era dragostea unui puști de 14 ani pentru o altă puștoiacă care murea în războiul din Bosnia, care era atunci în desfășurare. Iar chestia asta i s-a părut cam șocant, din moment ce dădeam detalii foarte „existențialiste” și macabre. Și a stat săraca profă să îmi corecteze toate aberațiile gramaticale și de semantică doar ca să trimită povestioara. Care bineînțeles că a fost ignorată de eu știu ce juriu o fi fost pe acolo. Însă expresia profei aplecată chinuit pe hârtiile mele cu scris mic de mână, nevrând să renunțe deși mai era și gravidă în ceva aproape de 8-9 luni mi-a rămas întipărită în minte. Atunci știu că mi-a fost foarte rușine de mine. Acum privesc treaba asta cu mare nostalgie. Eh, și a doua fază de care ziceam e ceva ce uitasem complet. Prin a zecea, deci tot la liceu, timp de vreo 3 ani am fost critic literar! :)) Eram șeful juriului unui concurs de povestiri pentru colegii din clasă/școală, asta după ce cu un an mai devreme fusesem primul sau al doilea la același concurs și (alas!) mă recuzasem de la a mai participa în calitate de preopinent :)). Tot eu desenam și diplomele pe care le primeau câștigătorii, deci artist încă de mic, nu?

Spune, te rog despre romanul „Malad”. Ce este „Malad” (care pe mine m-a dus cu gândul la Malade) şi ce subiect tratează?

Malad e o chestie mai serioasă. Ce înseamnă efectiv cuvântul ăsta nu o să îți zic, pentru că ar fi spoiler (îți zic doar că e un obiect), dar e cum ai intuit, dezbate zona întunecată a melancoliei extreme cu efecte somatice. Zic somatic pentru că există clipe în care simți presiunea Unviersului într-un mod foarte fizic, carnal. În esență, subiectul este condiția artistului, are o tentă epistemologică, și aici m-aș referi mai degrabă la sursele de inspirație ale romanului, care pleacă de la Republica și Timaios-ul lui Platon, trece prin apofaticul lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, are de a face mult cu gnosticismul (luat ca tradiție de gândire), include teme majore din alchimie în interpretare arheologică jungiană și se temină cu revista glossy recent înmormântată All Hallow, de producție românească marca Barna Nemethi.

Ca să fiu mai succint, este o carte despre obsesii, despre vise (și coșmaruri), despre trecut și predestinare. Și despre eșec.

 Pe de altă parte, este cu totul și cu totul un roman de dragoste, un roman despre căutarea iubirii, deci e o mare nebunie, nu? :)) Doar să nu te sperii, nu e cine știe ce filosofeală pe acolo, spre să se citească ușor și cu plăcere. Eu o văd ca o carte aproape comercială, mi-e să nu zică lumea că seamănă prea mult cu Dan Brown :)) Am un mare respect pentru Dan Brown, pentru ce a reușit să facă la nivel de scriitor, să nu mă înțelegi greșit, nu îl desconsider și nu sunt elitist, doar că aș prefera să zic că starea de spirit a cărții seamănă mai mult cu Borges, Ishiguro și H. Murakami.

„Ca editor, primesc mereu reproșuri legate de promovarea așa zis “preferențială” față de anumiți autori, în detrimentul altora”

Te-ai gândit la o strategie de promovare a cărţii?

 O să fac și eu tot ce pot ca să se audă de carte. Ca editor, primesc mereu reproșuri legate de promovarea așa zis “preferențială” față de anumiți autori, în detrimentul altora. Când un autor dă un interviu, spre exemplu, sau e invitat la o lectură, sunt alți autori care mă mustră pe mine, că de ce nu i-am chemat pe ei, și nu pe respectivii, care deja sunt mai cunsocuți și nu mai au nevoie așa mare de promovare, că vând și singuri. O mare tâmpenie! În primul rând pentru că nu a venit pur și simplu un jurnalist la mine să îmi spună “Vai, ce cărți mișto aveți! Vreau să iau un interviu la careva de la voi. Pe cine îmi recomandați?”, ci discută direct cu scriitorul, pe care îl cunosc deja sau îl abordează în privat. În al doilea rând, da, pot să organizez 30 de lansări pentru o carte de poezie în toate marile orașe din țară, însă nu o să vină nimeni la lansările acelea, vor fi chix dacă autorul nu are deja un grup de fani acolo, local. Librăriile care le-ar găzdui, să zicem una din Giurgiu, văzând că nu vând niciun exemplar, data viitoare nu o să mai accepte o lansare Herg Benet la ei, chiar dacă autorul ar fi altul, unul care poate ar aduce prin numele său public cititor și cumpărător. La fel și presa locală, s-ar lecui să îmi promoveze următorul eveniment. Ce nu înțeleg marea majoritate a scriitorilor români e că publicul de la noi, așa puțin cât e, își dorește să adere mai degrabă la personalitatea reală a autorului, decât la opera scrisă, la cartea în sine. Dacă nu ești vizibil, prezent pe rețelele de socializare, nu vrei să faci lecturi, să răspunzi fanilor, câți or fi ei, nu ai o identitate proprie și un cuvânt de spus despre lume și viață, vei fi cunoscut, poate, doar după ce mori. Și cel mai probabil nu vei fi cunoscut după ce mori, că tot aud justificarea asta la tot mai mulți.

Așa că voi face cu „Malad” tot ce îmi va sta în putere și cât îmi va permite timpul. Nu am așteptări anume și așa e cel mai sănătos, cred.

Cristina Nemerovschi, care îţi este soţie, e un scriitor de succes. Cum se împacă scriitori sub acelaşi acoperiş, i-ai cerut sfaturi în legătură cu cartea, ţi-a citit manuscrisul?

Cristina e exact modelul de scriitor care știe să se facă plăcută publicului (pe o nișă, e adevărat, dar până la urmă cititorii în România sunt ei înșiși o nișă, o castă minoritară). Deci Cristina cam 90% din timp se ocupă de propria ei promovare (cea care stârnește invidiile altora, primesc des mesaje cu „Nu o mai promovați atâta pe Nemerovschi asta!”), iar promovarea îi mănâncă tot timpul. Așa că, atunci când suntem împreună, e mai degrabă un editor cu un om de PR, decât doi scriitori care să se ia la trântă pe orgolii literare.

Sfaturi nu îmi dă, pentru că scriem diferit și nu avem cum să ne substituim în construcția frazelor sau a ideilor din cărțile noastre. Însă mă încurajează, la fel cum fac și eu când ea scrie.

 Ai de gând să continui cu scrisul sau e doar un experiment?

E un experiment și nu prea. Adică această primă carte e un fel de cearta înțeleptului cu lumea, îmi cam fac de cap fără mare atenție la potențialul public cititor. E debut, deci îmi permit să greșesc, și am de povestit lucruri, așa cum știu să o fac la momentul ăsta de timp. Pe de o parte mă va interesa ce va zice lumea și cum o va critica, e normal, am și eu vanitățile mele. Pe de altă parte nu prea, pentru că deja am pregătit un pseudonim (alias pus la dospit de vreo 12 ani), care poate oricând să înceapă fresh, programatic, profesionist. Și chiar am următoarele cărți, în alt registru, gata conturate, cum am mai zis, bune de pus pe hârtia laptopului.

Foto arhiva personală Alexandru Voicescu