Gustav Klimt, „Mother and child” (albertis-window.com)

        Despre mamele singure s-a tot scris şi se scrie. Nişte specii rare şi atipice, abătute de la convenţia socială potrivit căreia familia e „celula de bază a societăţii”. De cele mai multe ori, ele fiind oarecum vinovate de destrămarea familiei. Femeia care îşi creşte singură copilul, dacă greşeşte să mai arate şi bine, reprezintă un pericol mai mare la casa omului alteia, decât o femeie singură cuc. Bărbatul alteia poate fi lesne înduioşat de copil, ademenit în casă şi, apoi, în aşternut. Pentru că este inexplicabil cum bărbatul, tată la el acasă, îşi poate extinde afecţiunea şi asupra copilului mamei singure. Cu atât mai mult cu cât nevasta îi reproşează că nu e suficient de tată. Aici, niscaiva cercetători britanici ar fi de folos. Nu e suficient de tată, apoi, nu e suficient de soţ, după care devine impotent. Aha! Poţi să fii impotent şi bun tată. Şi, dacă schimbi ordinea cuvintelor în propoziţie, poţi să ai chiar mari surprize.

Mama care-şi creşte singură copilul trebuie să dea mai mereu explicaţii: la şcoală, de ce vine doar ea la şedinţe, deşi nici pe taţii multor copii nu i-a văzut la faţă. De ce de sărbători şi, în general, în fiecare zi, doar tu faci cumpărături, uneori luptându-te cu plasele. Părinţilor şi întregii cete curioase de rubedenii: de ce eşti tot singură? Şi întrebării, şoptite din vârful limbii, aproape neauzită: dar tu, în general, cu cine ţi-o mai tragi? În lipsa unui soţ, evident. 

Mama care-şi creşte singură copilul are şi nu prea are timp pentru ea. Copilul devine un fel de organ extern, pe care-l plimbă peste tot: în magazine, şi când cumpără carne sau probează o rochie, la coafor, la spectacol şi chiar la cafeaua lunară pe care şi-o permite cu prietenele. O recunoşti de departe pe mama singură cu copilul: oboseala ei este un veştmânt permanent, pe care a învăţat să şi-l aranjeze. Ca să nu vadă lumea. În faldurile alea sunt ascunse lacrimile din nopţile fără somn, cearcănele de când veghea copilul bolnav. Ici-colo se iţesc timid nişte speranţe, lăsate moarte de câte un bărbat trecător.  Nu are bagaje la ea niciodată, pentru că acasă nu o aşteaptă nimeni ca să-i dea socoteală. Şi nu trebuie să facă din toate drumurile un singur drum. De aceea, paradoxal, mama singură cu copil are timp mai mult decât alte femei. 

Sunt asemenea mame insuportabile, care îşi folosesc copilul ca pe o monedă de schimb, altele resemnate cu statutul lor neterminat. Jumătate ruptă de o altă jumătate. 

Asistam zilele trecute la o discuţie despre ce ar trebui să facă tatăl care a ales să plece de acasă. Ce metode legale ar trebui să existe ca să fie constrâns să îşi vadă mai des copilul, să îi dea mai mulţi bani, să se implice mai activ în creşterea lui. Nimic. Nicio lege nu poate face toate acestea, dacă el nu e convins singur că trebuie să le facă. Nu te pune cu inima plecată de acasă, numai de constrângeri nu îi pasă! Când cineva a ales să plece, nu poate fi ţinut cu forţa. Îţi asumi că te descurci singură şi că nimeni nu a murit crescând singură un copil. Aruncă veştmântul cu faldurile cu lacrimi, stinge cearcănele în ochii copilului. Eşti cea mai frumoasă. Şi noţiunea de „mamă singură” e pentru cei ignoranţi. Nu eşti singură niciodată., în niciun minut. Eşti liberă. Iar jumătatea nu e musai cea cu care ai procreat.