Corina Ozon

Colecționar de povești, hacker de minți și sentimente, furnizor de stări.

Covoraşul de rugăciuni

Untitled-1     Cu ritualurile religioase ale musulmanilor am fost oarecum în temă de când eram copil. La Fabrica de Pălării din Timişoara, unde lucra mama, se făceau băşti pentru armata irakiană, dar şi covoraşele pe care musulmanii îşi fac rugăciunile. Erau rodul prieteniei dintre poporul român şi ţările arabe, cultivată de Ceauşescu. Ca o paranteză, odată, o vecină venise la noi chiar în timpul Telejurnalului, plin de vizitele tovarăşului în ţările africane. La care ea a întrebat: „Dragă, dar ăsta numai cu negri se întâlneşte? Nu-l mai cheamă nemţii, francezii?„. Puţin mai târziu, am văzut şi prin oraş tineri arabi şi negri. Erau studenţi la facultăţile noastre. Nimeni nu intra în vorbă cu ei, pentru a nu fi luat în colimator de Securitate, aşa cum se auzise că păţiseră alţii. Fetele care se împrieteneau cu ei erau etichetate drept „curve”, iar la rândul lor erau izolate de societate. Auzisem de cazuri în care unele au plecat cu iubiţii în ţările lor şi s-au căsătorit acolo. La fel cum auzeam poveşti despre fete, care odată ajunse acasă la viitorii soţi, au constatat că ei mai aveau câteva neveste. „Că aşa e la ei„. Circulau drame cu întoarceri acasă, dar, desigur, puteau la fel de bine să facă parte din maşinăria de propagandă a Securităţii, cu scopul de a descuraja orice tip de legătură cu cetăţenii străini. Însă, încetul cu încetul, ne-am obişnuit cu aceşti studenţi în peisaj, ba chiar mulţi au preferat să rămână în România după terminarea studiilor şi să profeseze aici. Iar în Timişoara cosmopolită, prezenţa lor devenise ceva firesc.

După 90, când eram la facultate, aveam colegi sirieni în anii mai mari. Acum nimeni nu se mai ferea să intre în vorbă. Ne împrietenisem cu Khaled, un tip blond cu ochii verzi. El locuia cu o cipriotă într-o garsonieră, ştiu că voiau să se căsătorească. Înainte, el fusese amorezat de o rusoaică, însă Tania a preferat un român. Îi vizitam des, mâncam cuş cuş cu carne de oaie, stând pe podea şi vorbeam foarte mult despre religie. Khaled cunoştea bine şi Biblia şi ne demonstra prin exemple că se aseamănă mult cu Coranul. Nu ne-am contrazis niciodată, îl ascultam cu interes, iar el pe noi cu răbdare. I-am povestit cum o parte din covoraşele musulmane au fost făcute de români şi i-am spus că şi bunica avea un covoraş (nu musulman) în faţa icoanei, pe care se ruga.

Prima oară, când am văzut mulţi arabi şi negri laolaltă, a fost când am aterizat în Strasbourg. Apoi, când am ajuns la Paris, mi s-au părut că sunt şi mai mulţi. Sigur că ştiam istoricul, politica franceză de integrare, studiasem literatura franceză, însă la primul impact nu semăna cu ce citisem în cărţi sau cu ce văzusem în filme. Dar am văzut liniştea lor resemnată, când veneau seara în metrou de la serviciu. Unele negrese tinere erau de o frumuseţe răpitoare, cu piele perfectă şi lucioasă şi părul bogat şi creţ. Îmbrăcate după moda europeană şi foarte tăcute. Prietenii mei din Franţa îmi povestiseră câte ceva despre trecutul dureros al unora dintre femeile provenite din Africa, unde mutilarea sexuală era o practică obişnuită. Cei norocoşi locuiau în apartamente sociale civilizate, alţii, în cartiere tip ghetou, unde nimeni nu răspunde de siguranţa ta, dacă te încumeţi să mergi pe acolo. Desigur că sunt angajaţi în joburi ce nu necesită o înaltă calificare: salubritate, pază, şofer. Însă nimeni nu îi opreşte să urmeze o facultate. Se ştie cât de accesibil este sistemul educaţional francez. În cafeteria de la CNAM din Paris, mâncau laolaltă studenţi de toate culorile şi îşi ţineau unul altuia locul. Am revenit ani la rând în Paris, fermecată de liniştea de acolo şi de atitudinea oamenilor, care nu schiţau niciun fel de grimasă la circul gălăgios dat de romii de la noi. În momentele acelea, recunosc, nu mai vorbeam româneşte. Pur şi simpul nu îi băgau în seamă. Am rămas buimacă, atunci când, revenind în Montmartre şi urcând treptele de la Sacre Coeur, am văzut înşirate ca la talcioc măsuţele cu alba-neagra. La fel, nimeni nu îi băga în seamă. Deja înţelesesem că aceasta este atitudinea tolerantă a francezilor, că asta înseamnă să fii civilizat. Să nu te iei de nimeni, să nu faci scandal şi să îţi vezi de ale tale. Yvonne, proprietara studioului unde stăteam în vacanţele la Paris, avea un jurnal cu impresiile celor care au locuit acolo. Îmi arăta cu mândrie că avusese chiriaşi din toate colţurile lumii, iar eu eram al doilea turist român care îi călca pragul. Era foarte încântată că vorbesc franceză, la fel cum sunt toţi francezii. Pentru că ei sunt conservatori în privinţa propriei limbi. Număram la fiecare vacanţă zilele până la Paris, reveneam cu o plăcere tânjindă, tocmai pentru că acolo nu mă simţeam scanată de priviri curioase, iar când deschideam harta pe stradă, veneau trei oameni ca să mă întrebe cu ce mă pot ajuta. Ba chiar, am fost un pic deranjată că bărbaţii păreau să mă ignore :P, însă am aflat că acolo femeile nu sunt abordate cu pâsâieli şi fluierate pe stradă. 

Cine a mers des în Franţa şi a cunoscut cât de cât societatea de acolo înţelege cum de o publicaţie ca Charlie Hebdo apărea de 40 de ani, iar caricaturile (recunosc, umorul lor nu e pe gustul meu) făceau oarecum parte din viaţa francezilor. Redacţia devenise în timp ea însăşi o replică a enclavizării magrabienilor „adoptaţi” de Franţa. Nicio crimă nu are o scuză. Am povestit toate acestea aşa cum le-am văzut şi simţit eu, pentru că, în Parisul pe care îl cunosc, o răfuială pe teme religioase mi se pare o secvenţă de film prost.

Recunosc, invazia conaţionalilor noştri cu alba-neagra m-a făcut să răresc vizitele la Paris. Iar acum, singura mea temere este că toleranţa va fi reconfigurată peste tot în Europa, iar liniştea aia pe care o vedeam în metrou şi restaurante nu va mai fi aceeaşi. Iar eu îi voi duce dorul, pentru că în amintirile din copilăria mea, romanele lui Dumas şi Jules Verne stau lângă covoraşul de rugăciuni musulman.

sursă foto www.theblaze.com

Anunțuri

3 comentarii la “Covoraşul de rugăciuni

  1. luciastroila
    10/01/2015

    Urmări vor fi, din păcate. E greu să treci peste aşa ceva fără să rămână ceva teamă şi resentimente în fundul sufletului şi sincer, încă nu înţeleg cui i-a folosit atentatul ăsta. Mi-e greu să cred că doi tineri s-au hotărât singuri aşa, deodată să omoare nişte jurnalişti în plină zi, în mijlocul Parisului. Să aibă la îndemână şi armele potrivite, să intre în redacţie ca pe bulevard, nimeni să nu alerteze la timp autorităţile, paza să nu poată reacţiona… Multe semne de întrebare fără răspuns, din păcate. Îmi pare rău şi petru vieţile pierdute şi pentru ce va urma.

    • iulicika
      10/01/2015

      Pentru mine, Franța a fost mereu un exemplu de toleranță. De obicei, lovești unde doare. Cam asta a fost acum.

  2. cluc24
    11/01/2015

    Adevarul este undeva …departe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 10/01/2015 de în Cioburi şi etichetată , , , , , , .

Arhive

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.158 de urmăritori

Răsfoieşte-mă

Follow Corina Ozon on WordPress.com

Blog Stats

  • 378,299 hits
ARTĂ FOTOGRAFICĂ: WWW.ALEXMAZILU.RO/CANVAS/
Ianuarie 2015
L M M M V S D
« Dec   Feb »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Drepturi de autor

Toate textele de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe. Nici un text nu poate fi preluat fara acordul autorului si/sau mentionarea sursei !
35+, by Corina Ozon

No matter the distance, there are connections.

A Study in Sarcasm

Ain't I a stinker?

DRAGOS G. CALINESCU - de la silabe la artă

DRUMUL UNUI PÂRÂU CĂTRE OCEAN

Cafeaua de dimineata

Cuvinte dintr-o ceașca de cafea

Murmur de soapte

Every Breath I Take...

La margine de timp

Credinta te poate ajuta sa muti muntii din loc, iar dragostea te ajuta sa ii treci...

dana moica

photography

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Ce poate fi mai frumos ca poezia și mai dulce ca iubirea?

omintecreata

nimic nou si totusi...poate

domnu' io

Courage doesn’t always roar. Sometimes courage is the little voice at the end of the day that says I’ll try again tomorrow. ~Mary Anne Radmacher

V. Mior Gavrilan, un neîmblânzit

aici despre anti/de/socializare, apostazie, mizantropie, nihilism, neniism, miorism sau despre iluzia libertăţii

Gino Stefan

Contemporary artist

cuvinte23

intr-o lume îmbâcsită de material o mai fi loc pentru vis?

BUCUCICRISTINA

Vrei să fii original? Atunci fii tu însuți. . .

%d blogeri au apreciat asta: