Nu ştiu dacă există un rai al animalelor atunci când se duc ele unde se duc. Dar ştiu sigur că există unul aici, în Bucureşti, acasă la Veronica. O fată venită de la Satu Mare, licenţiată în Comunicare şi Actorie, şi care îi încântă cu vocea ei caldă pe cei lipsiţi de vedere. Mai exact, citeşte cărţi pentru biblioteca audio a Asociaţiei Nevăzătorilor, acesta e jobul ei. Dealtfel, cum singură se descrie,  e o visătoare full time şi caută soarele în oameni şi întâmplări. Şi ce nume ar fi putut ea să poarte dacă nu Soare. Veronica Soare. Am cunoscut-o mai întâi pe Facebook, dar auzisem de faptele ei de dinainte. Cum că pe orice animal părăsit, ce-i iese în cale, îl ia la ea acasă, îl îngrijeşte, îi duce la veterinar, apoi îi găseşte un stăpân bun. Asta e singura condiţie, să fie un om bun. A pierdut şirul patrupedelor fericite pe care le-a găzduit de-a lungul anilor, de unele nu s-a putut rupe şi le-a păstrat. Vieţuiesc în armonie laolaltă la ea câini şi pisici. Ba mai mult (cc Discovery şi Animal Planet), de curând, căţeluşa ei a alăptat nişte pui de pisoi abandonaţi şi recuperaţi de Veronica şi prietenul ei, Răzvan. Pe amândoi i-am cunoscut în real când am luat de la ei un motan grozav, găsit pe străzi în ploaie. Fiecare animal salvat are o poveste deosebită, iar eu sunt convinsă că nu e întâmplător. Pentru că şi poveştile salvatorilor sunt deosebite.

Nu mă pot opri din salvat animale, e un fel de menire

Cină în familie

Există un motiv puternic care te face să adunaţi animalele singure de pe străzi la voi acasă? De când faceţi acest lucru şi care a fost primul animal salvat de voi? 

Probabil că explicaţia vine din felul în care am crescut eu, într-o familie mare iubitoare de animale. La noi acasă erau mereu animale luate de pe stradă, fie le aduceam eu, fie le găseau părinţii mei. Ţin minte că, odată, ne-am întors de la mare cu o pisicuţă, o găsisem pe drum şi ai mei nu s-au îndurat s-o lase acolo, eu eram foarte mică. Nu faptul că eu plângeam că era singură acolo, ci o dragoste sinceră faţă de animale în general i-a îndemnat pe ei să facă acel gest, adeseori repetat în copilăria mea. Aşadar eu asta am văzut în jur, am învăţat că e bine aşa, să întindem o mână de ajutor atunci când e nevoie. Nu mi s-a întâmplat să aduc acasă vreun animal, iar mama să mă certe, dimpotrivă: spunea hai, să-i dau nişte lapte, hai, să-i facem un culcuş. Iar despre tata, cea mai pregnantă amintire e aceea în care el a stat până dimineaţă lângă unul dintre motanii noştri, foarte bolnav, şi l-a mângăiat şi i-a vorbit până a murit. Şi tristeţea lui din zilele ce au urmat, nu voi uita niciodată acel final de poveste. Prin urmare, eu nu puteam să devin altfel şi între timp l-am luat şi pe Răzvan în barca asta luminoasă 🙂 Când ne-am cunoscut noi, respectiv când ne-am mutat împreună, imediat după aceea, eu aveam două pisici. Între timp am ajuns la trei motani – Tristi, Vrăjitorul din Berlioz şi Oscar Leon Portocală, o pisică – Coco, şi Lola, căţeluşa noastră. Toţi luaţi de pe stradă. Aceştia sunt cei de care nu ne-am mai putut despărţi, că pe la noi au trecut în ultimii aproape trei ani vreo douăzeci de suflete, căţei şi pisici. De toţi ne-am ataşat, pe toţi ni-i amintim cu drag, dar golanii de mai sus au rămas 🙂

Veronica şi Răzvan

Înţeleg că aceasta este pasiunea ta, dacă putem spune aşa, de a proteja animalele. Cum de ai întâlnit un bărbat care să ţi-o împărtăşească? Pentru că nu e puţin lucru…

E o pasiune, cred, da… Pur şi simplu nu pot să întâlnesc un animal care e clar neputincios – un pisoi mic pe o stradă circulată intens de maşini, de exemplu – şi să trec fără să fac nimic. Nu ştiu, mie nu mi se pare normal. Uite, pe Benjamin, care e la voi acasă, l-am găsit întâmplător pe strada Speranţei, stătea în mijlocul străzii. Cum era să îl las acolo? Priveşte şi treci n-a fost niciodată printre principiile mele şi încerc şi împart acelaşi cer cu un om care simte la fel. Adică un bărbat care nu ar fi alături de mine în povestea asta… nu are ce să caute lângă mine, eu nu mă pot opri din salvat animale, e un fel de menire, dacă vrei. Sigur, nu pot salva lumea, dar pot salva ce se întâmplă pe strada mea şi în drumul meu. Partea bună e, însă, nu doar aceea că Răzvan îmi înţelege nebunia, dar participă la ea :)) Niciodată, dar niciodată nu mi-a zis: aoleu, încă unul? păi, ce-o să ne facem? păi, cum ne descurcăm? Nu m-a bătut niciodată la cap. Uite, vara trecută am ieşit un sfert de ceas să mă plimb cu bicicleta, iar pe strada Salcâmilor am găsit un motanel portocaliu lovit de maşină. L-am luat în braţe şi până acasă l-am botezat Mango. Când ne-a văzut Răz, care mă aştepta pe balcon, îmi amintesc perfect cum mi-a zis: oh, el cine e? Mango, zic. Bine ai venit, Mango, i-a spus el. M-am simţit binecuvântată în clipa aceea. Mă rog, cu Mango a fost poveste lungă, operaţie, drumuri la vet, infecţie, alte drumuri la vet, pampers, o nebunie. Să ne fi vazut dimineaţa la cinci, zile la rând, schimbând de urgenţă pamperşi, adormiţi amândoi, el ţinându-l pe motănel, eu mânuind scutecul! Cred că eram tare simpatici, îmi amintesc cu drag şi perioada aceea. Am scos-o la capăt, cu iubire şi răbdare, cu el cred că a fost cel mai dificil, dar acum Mango e fericit alături de Boeing Boeing, o altă pisicuţă salvată în sezonul primavară-vară 2013.

Povestea căţeluşei Lola care a alăptat pui de pisică

Lola alăptând pisoii

Reuşeşti la tine acasă să faci ca toate animalele să se înţeleagă între ele. De curând, ai rupt inimile de pe Facebook cu povestea căţeluşei Lola, şi ea adoptată, care a alăptat nişte pisoiaşi abandonaţi. Cum crezi că e posibil asta şi cum rămâne cu zicala „se au precum câinele şi pisica”, cu referire la doi duşmani?

Daaaa, nu ştiu cum îmi iese magia asta :)) Sigur, şi aici e nevoie de răbdare, nu pot aduce o altă pisică, pe care s-o pun în cameră cu ai noştri, iese haos. Îi las în camere alăturate şi se împrietenesc ei în câteva zile pe sub uşă 🙂 Dacă e pisică, atunci Tristi e chiar foarte fericit :)) Cu Lola a fost interesant, a fost puţin agresivă cu ei la început, Răzvan era supărat, zicea că nu o putem păstra dacă ea nu renunţă la mârâit, aşa ca eu i-am spus: Uite fetiţa, e important să îi tolerezi, lasă-i in pace, nu te mai lua de Oscar, e şi el un biet motan, hai fii şi tu simpatică. Şi să ştii că m-a ascultat 🙂 Dorm uneori împreună. Nu sunt cei mai buni prieteni, dar îi tolerează. Tristi suferă puţin, fiindcă era tot timpul lângă mine în pat, iar acum nu mai poate concura cu Lola, care nu concepe să nu stea lângă mine. Gelozia lor îmi place la nebunie 🙂

Lola şi Tigris

Povestea cu Lola şi pisicoţii m-a surprins tocmai pentru că ea nu e prietenoasă nici cu pisicile de pe stradă, stă cuminte doar pentru că o rog eu, e clar că are o istorie nefastă cu felinele. Dar când am adus acasă cei trei pisicoţi negri, care aveau maximum două săptămâni, deci îi hrăneam cu biberonul, a devenit imediat curioasă de ei, ceea ce nu s-a întâmplat cu Benjamin al tău, pe care când l-am luat era mai mare, se descurca singur. Faţă de ăştia trei însă a simţit ceva special, cred că ştia că au nevoie de o mamă, plângeau mereu, voiau afecţiune, aşa că, la vreo trei zile după ce i-am găsit, s-a aşezat într-un fel anume în pat, şi parcă mă chema să îi pun acolo. Am făcut asta, ea i-a îmbrăţişat cumva, ei au început să caute lapte, s-au liniştit imediat, iar ea era foarte bucuroasă, nu ştiu cum să explic asta, a stat aşa, atunci, trei ore încheiate. Nu îmi venea să cred şi tot credeam că e o întâmplare, un episod. După două zile, aşa cum mi-a spus şi medicul veterinar, ea a făcut lactaţie. Au urmat câteva săptămâni de neuitat, a fost mamă cu normă întreagă, nu mai voia nici să iasă la plimbare. Când au crescut, i-am dat celor care şi-o doreau, ea a facut un fel de depresie, plângea continuu, nu mânca, nu voia nimic, după cinci zile negre, o prietenă a gasit un tigrişor mic, l-a adus la noi, Lola l-a primit şi pe el, aşa că a mai fost mamică încă trei săptămâni. Acum câteva zile s-a încheiat povestea, final fericit în ambele tabere, tigrişorul e bine acolo unde e, iar Lola e mai plină de iubire ca niciodată.

Coco, Oscar, Berlioz, Tristi

Ce ai căutat în China şi ce lecţie ai învăţat acolo?

În Shanghai am ajuns printr-o întâmplare fericită, serendipity îi spune în engleză, pur şi simplu am fost omul potrivit la locul potrivit, am primit o ofertă de nerefuzat, aşa că am plecat acolo, să studiez chineza. A fost un an greu, dar frumos, am fost mai mult eu cu mine. Dar m-am bucurat să aflu despre mine că îmi sunt mie suficientă, că mă pot bucura de singurătate, un an de singurătate, că pot să mă plimb fără ţintă ore, dupa-amieze întregi. Iar cea mai puternică lecţie a fost cea pe care am învăţat-o în ultima oră petrecută în China, pe drum spre aeroport, când, dintr-o greşeală a persoanei care mă conducea, era să pierd avionul, ceva ce nu-mi puteam imagina atunci, dar până la urmă, după ce mi-am auzit numele în aeroport, am ajuns în ultima clipă pe scaun în avion, am izbucnit în plâns, dar la final am înţeles că nu primim niciodată mai mult decât putem duce, iar atunci când credem că nu putem să mai facem niciun pas cu siguranţă mai avem rezerve. E o vorba care îmi place mult: I can give up as many times as I want, as long as my feet keep moving.

Răzvan şi Cookie, o căţeluşă salvată acum două ierni

Mango și Boeing Boeing

La final, rămânem doar cu ce am dăruit

Câte animale aţi salvat până acum?

Ah, să ştii că aseară am încercat să le numărăm şi ne-a ieşit 15, dar nu sunt sigură că nu ne-a scăpat vreunul, ar trebui să caut toate bancnotele de 1 leu pe care le primesc atunci când îi dau spre adopţie şi pe care scriu cu marker numele animăluţului şi data la care a plecat 🙂 Oricum, contabilizez anii ăştia în amintiri frumoase cu fiecare dintre ele. Pe astea nu mi le ia nimeni, niciodată. Şi e o linişte în a simţi că ai schimbat destinul unui animăluţ. Uite, pe Lola am găsit-o pe stradă acum zece luni şi o zi, începuse nebunia cu maidanezii, hingherii erau mereu la vânătoare de câini, ei aveau dreptul la 14 zile de viaţă odată intraţi în lagărele de stat (nu aş îndrăzni să le numesc adăposturi, un adăpost te fereşte de primejdii), nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu Lola dacă nu o găseam eu în acea zi, evident… din întâmplare. Mai ales că ea era foarte speriată la început, nu părea prietenoasă, mă şi amuz acum când mă gândesc la faptul că m-am temut de ea şi am fugit repede acasă ca să aduc o pătură, să o iau şi să nu muşte :)) Dar cu câteva vorbe bune, puţină mâncare şi multă iubire… voila, mă bucură în fiecare clipă, nu-mi imaginez viaţa fără ea, şi îi bucură şi pe prietenii mei de pe Facebook. 🙂

Luna, găsită în primăvară în parcul Carol, abandonată, legată de o bancă

Te-ai gândit să dezvolţi o afacere din dragostea ta pentru animale?

Vai, nuuu, eu nu sunt bună la afaceri, eu cu inima mă descurc mai bine 🙂 Sigur că mi-ar plăcea un adăpost, poate o să-l şi am cândva, dar el nu va fi o afacere, ci doar posibilitatea de a le oferi mai multor animale viaţa pe care o merită. Mă şi tem de ziua în care ne vom muta la curte, sunt foarte conştientă că vom avea acasă micul nostru adăpost. Numai cine a fost cu-adevărat iubit de un căţel sau o pisică poate înţelege asta. Lumea ar fi mai frumoasă dacă am privi mereu în jurul nostru şi am întinde mâna celor care au nevoie de noi.  Să ne dezbrăcăm de egoism şi de zona de confort, fiindcă la final, rămânem doar cu ce am dăruit.

PS Când am terminat de citit răspunsurile Veronicăi la întrebările mele, mi-a apărut semnătura ei electronică şi am zâmbit: Oare norii sunt făcuţi din vată de zahăr, piure de cartofi sau chec făcut de mama lui Răzvan? 🙂

Photo credits Veronica Soare