Detail-from-Edvard-Munchs-001

„The Kiss” by Edvard Munch

      Era vremea în care iubeam mult. Şi în orice condiţii. Meteorologice sau locative.

    Era un mobilier sărac, în care azi nu aş mai putea să locuiesc. Dulapuri cu balamale căzute, paturi dezmembrate, mese zgâriate, de parcă te aflai în piaţa de vechituri. Dar era mai mult decât aveam nevoie. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…

    Apoi a fost o cameră goală cu o singură saltea şi o pisică aurie, care lăsa păr, mult păr, iar când se afla în călduri, stropea singurele perdele din casă. Curaţam când ştiam că vine proprietara după banii de chirie şi ascundeam pisica în baie. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…

    Ploaia curgea şiroaie şi nu aveam umbrele. „Vreau să fac dragoste cu tine”. „Vreau să fac dragoste cu tine”.

   Era iarnă cu ger şi ne îngheţaseră mâinile în buzunare. Număram banii în staţia de autobuz să vedem dacă ne putem cumpăra ţigări. Am intrat la împinge-tava, în centru, la Universitate. Atunci, printre oameni ponosiţi, care mâncau lacom în picioare, am plâns şi am jurat că nu mai calc pe acolo niciodată. Ai plâns şi tu de lacrimile mele şi mi-ai încălzit în palmele tale mâinile îngheţate. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…

   Seara ne plăcea să ne plimbăm în Cotroceni, să privim ferestrele luminate din case şi restaurante. Eram atât de ocupaţi să ne iubim, încât nu aveam timp să fim invidioşi pe cei de dincolo de ferestre. Cea mai bună băutură cu care ne răsfăţam era un rom cubanez. Cu care azi nici măcar n-aş murdări paharul. Şi, Doamne, cât de mult ne iubeam…

   Era iubirea care îţi umplea toate cotloanele inimii, îţi intra în toate straturile de piele, te învăluia, o făceai mantie şi o purtai mereu cu tine. Nu ştia ce e răutatea şi egoismul. Împărţea tot, pînă la ultima celulă. Iar aceea reînvia mereu.

   În cartier locuia Mara. Făcuse puscărie pentru escrocherie şi avea un magazin sirian de pantofi.  Mi-a ghicit în palmă: „Când nu vei mai iubi, vei fi nimic”. „Mai spune-mi” i-am zis. Mi-a închis palma şi nu a mai vrut să zică nimic. La fel cum avea să facă peste ani ţiganca din Dămăroaia, la filmare. I-am zis că nu cred în ghicit.

  Mobilierul sărac, salteaua şi pisica aurie, sticla ieftină de rom sunt toate acolo, în linia vieţii. Eu le-am rostuit. Şi iubirea inconştientă care te face să mergi desculţ pe cărbuni încinşi, să umbli pe sârmă cu ochii legaţi, să te cerţi cu toată lumea, doar ca să o guşti.

sursa foto www.theguardian.com