Când eram copil, se găsea un singur fel de vopsea de ouă, Gallus se numea. Mama se enerva de câte ori o folosea, zicea că e proastă şi nu se prindea culoarea. Aşa că ani la rând am vopsit ouă româneşti cu vopsea din Ungaria (care era foarte bună şi avea şi luciu în dotare. („Ai naibii ungurii aştia! Ei cum pot?”), pe care lipeam abţibilduri din Germania.
Apoi a venit perioada eco şi mama şi-a amintit că bunica folosea foi de ceapa la vopsit. Nu ieşea o culoare uniformă, dar ca replică la abţibildurile nemţeşti, imprima o frunză de pătrunjel sau leuştean. Urmăream fascinată cum bucătăria se tranforma într-un atelier de artă plastică. Pentru că fiecare ou trebuia bagat împreuna cu frunzuliţa într-o bucată de ciorap de nylon. Şi nici ciorapi nu prea se găseau pe atunci. Dar arta cere sacrificii. Aşa că mama a extins metoda de vopsire atipică a ouălor şi şi-a tăiat un capot vechi mătăsos cu flori. A fost cel mai înflorat Paşte. Toată scara avea ouă înflorate din capotul mamei şi nu se îndurau să le mănânce. Până mama vopsea ouăle, coboram cu fratele meu să culegem iarbă pentru cuibul iepuraşului, în care puneam ouăle vopsite şi în prima zi de Paşte găseam cadouri. După ce înghiţeam pâinea înmuiată în vin adusă de la biserică.
După ’89, atelierul de artă plastică de Paşte din bucătăria mamei s-a închis. Găseşti vopsea de ouă chiar şi când nu e Paşte. Acum găseşti şi ouă, şi ciorapi de nylon, găseşti ouă gata vopsite, încondeiate şi mărgelate. De fapt poţi să nu mai faci nimic, decât să mănânci. Găseşti şi drob gata făcut, şi miel gătit, şi salată de boeuf, şi pască.
Nu e nicio nostalgie după vremurile alea idioate, în care aşteptam ca nişte sclavi un carton de ouă la magazin. E nostalgia după momentele petrecute cu cei dragi. Îmi plăcea să o privesc pe mama cum prepară vopseaua de parcă făcea un experiment chimic, cum aşteptam cu nerabdare să vedem ce modele ieşeau pe ouăle vopsite din capotul înflorat. Iar in timpul ăsta se ocupa de drob, întorcea friptura în cuptor şi pregătea pasca. Miel nu s-a mâncat niciodată la noi în familie.
Nu pledez pentru femeia la cratiţă, eu n-aş putea să fiu ca mama. Dar din patru feluri de mâncare, mă voi strădui să gătesc două. Voi vopsi ouă cu paprika, coji de lămâie şi suc de sfeclă roşie, împreună cu fiica mea. Pentru că i-am povestit cum stăteam în copilarie de Paşte cu mama în bucătărie şi ea va avea astfel ce să povestească la rândul ei din copilarie. Pentru că doar lucrurile făcute împreună se cuantifică şi creează punţi. Şi cu astea rămâi şi ai ce să povesteşti.
sursa foto www.dorothyjohnston.com
Nostalgie…tare frumos articolul. 🙂
multumesc 🙂