The-parlour-of-temptation

„The Parlour of Temptation” by Jack Vettriano

Era un director de firmă, care avea cam tot ce-şi dorea: nevastă frumoasă şi devreme acasă, copii reuşiţi, casă cu grădină, maşină la scară. Reuşise să ţină piept ispitelor brunete, blonde şi roşcate la criza de după 40 de ani, dar după ce trecuse binişor de 45 a început să se frământe. Mergea la o conferinţă urmată de cocktail, aproape toţi directorii aveau câte o asistentă cu picioare lungi şi sâni mari, care îi insoţeau ca nişte gheişe. Numai el era singur şi îi mai dicta prin telefon diverse chestii secretarei lui, Lili, o fată simplă, de la ţară. Nici frumoasă, nici urâta, doar tânără. O mai tăvălise prin birou după program in timp ce încerca să ţină piept crizei de vârstă patruzecistă, deci nu se punea ca o cădere în ispită. Lili nu era fructul oprit. Era de acolo, din decor. Ca şi ficusul, de exemplu. Când se deplasa în teritoriu, se simţea la fel de neîmplinit. Toţi aveau la dineurile de afaceri câte o asistentă pe genunchi. El îşi căra singur geanta.

Într-o zi a dat-o naibii de ispită şi a angajat o consilieră. I se părea că asta sună mai bine decât asistentă. Pe Lili a mutat-o la alt birou, mai vechi, cu suprafaţa uzată. Cami, consiliera, nu avea sânii mari, dar avea o gură cu buze senzuale şi purta numai rochii foarte scurte cocoţată pe tocuri înalte. Imediat cum s-a instalat, şeful a dotat-o cu un laptop şi telefon noi, iar după câteva deplasări prin străinătate, i-a dat şi un card, în caz că avea şi ea nevoie de bani, iar el nu se afla prin zonă. Sigur ca între ei era o diferenţă de vreo 20 şi ceva de ani, însă foamea de iubire dintre ei o mânca pe loc. 

Era tare mulţumită Cami de noul ei job. Şeful era generos, iar ea îl consilia oricând avea el nevoie. Pe birou, sub birou, pe canapea, chiar şi la baie, dacă şeful aşa voia. O singură hibă avea şeful ăsta: ţinea post. La început, când se aflau într-un restaurant pe perioada postului, i-a fost ruşine să comande friptură, când el ceruse legume gratinate, „ţin post”, îi precizase el ospatarului, deşi acesta nu păru nici mirat, nici impresionat. Când o întrebase pe ea ce doreşte, îi ghiorţăiau maţele de foame, dar a zis tare ca să acopere zgomotul: „La fel”. Cu timpul, s-a obişnuit şi a început să prindă curaj. De pildă, la Paris a putut mânca lejer scoici. Într-o noapte, însă, într-un hotel din Roma, în timp ce îl regula ea pe şef, că aşa îi plăcea lui, „să fie călărit”, Cami avu o revelaţie şi îl întrebă de ce nu ţine „post cu totul, nu numai cu mâncare”. Şeful îi zise să aştepte să termine şi îi explică. Se şterse tacticos cu un prosop şi o sfătui că ar fi bine să ţină şi ea post, „că e cea mai bună cură de slabire pentru femei”. Dar ca orice dietă, trebuie dublată de mişcare, că altfel e degeaba. Şi că nu e păcat ce bagi în gură, cat ce scoţi pe gură. Şi ce întrebari sunt astea între doi oameni care, nu-i aşa?, se iubesc. Astfel a devenit Cami o acerbă adeptă a postului. 

La întâlniri îl însoţea pe şef şi îi alegea ea mâncarea în farfurie. La birou, indiferent de subiectul discuţiei cu colegele, Cami adăuga: „Fată, eu ţin post”. Cu un ton de parcă ar fi deţinut secretul nemuririi şi al triunghiului Bermudelor. La vreo aniversare cu mese întinse, îşi dădea ochii peste cap şi strâmba din nas la vederea bucatelor „nesănătoase”. 

Într-o zi, şeful a vrut să-i facă o surpiză şi a venit inopinat la ea la garsonieră cu două bilete în Maldive, pentru după Paşte. Îi deschise un tânăr în chiloţi şi mirat. Apoi apăru şi Cami, tot în chiloţi şi zise „oh!”. Şeful duse mâna la inimă, Cami îl trase în casă şi îl întinse pe canapea, iar tânărul în chiloţi deschise frigiderul şi o întrebă ce are de mâncare în afară de salată verde şi banane. Cami îl privi ofensată şi îi spuse strepezit: „Tu nu ştii că eu ţin post?”. Tânărul o privi mirat: „Când mai ai timp de asta?”

sursă foto www.olo-art.com