Leonid Afremov- THE SOUL OF THE FOREST

După ce traversam două străzi mari (Calea nuştiucui şi Calea nuştiucare), dădeam de ruinele conacului. Noi ii ziceam cetate. Până la ele, un câmp plin cu maci şi buruieni, vara, si o plapumă albă, iarna. Copiii se jucau printre zidurile mucegăite. N-aveam curaj să mă apropii mai tare. Într-o zi de iarnă, m-am dus singură până acolo. Câmpul îşi trăsese plapuma groasă de zăpadă. Lângă mine au apărut trei copii şi mi-au zis să nu-mi fie frică, să merg cu ei „la cetate”. Am înaintat până la ruine. Eram mică, zăpada trecea de genunchi. Am atins pereţii mucegăiţi. Copiii dispăruseră. Nu le ştiam numele ca să-i strig. De jur împrejur era câmpul alb şi îmi auzeam respiraţia. Mi s-a făcut frică şi am plecat spre casă. Priveam în urmă după copii, dar nu i-am mai văzut niciodată. Seara i-am spus mamei că am fost „la cetate” şi că m-au lăsat nişte copii acolo. Am văzut cum s-a schimbat la faţă, dar nu a zis nimic.

La liceu, într-o zi înspre amurg. Într-o pauză, colega de bancă mă ia cu ea în subsolul clădirii. Am mers printr-un tunel câteva minute. Voiam să mă întorc. Hai, să vedem unde ajungem! Am ajuns la o uşă albă. Colega a deschis-o încet şi am intrat într–o încăpere mică. Trei tineri îmbrăcaţi în costume negre si cămăşi albe cântau la trei instrumente. Cel de la pian era drăguţ, cu părul creţ şi zâmbitor. Vreţi să vă cânt ceva? Tocmai am compus acum o piesă. Am dat din cap ca da. Ne pierise graiul. A cântat ceva frumos despre câmpuri cu zăpezi, acompaniat de pian. V-a plăcut?. Am dat din cap ca da. Ne pierise graiul. El avea acelaşi zâmbet. Ceilalţi doi păreau că nici nu ne vedeau. Unul îşi acorda chitara, iar altul ştergea tobele de praf. Nu le-am văzut feţele. Nu i-am mai văzut niciodată. Ne-am întors repede prin tunel în clasă. I-am povestit unui coleg că trei tineri frumoşi au cântat in subsol pentru noi . Am văzut cum s-a schimbat la faţă, dar nu a zis nimic.

Era iarnă. Tocmai ne despărţisem dinvinaambelorpărţi. M-am trezit în toiul nopţii pentru că în faţa patului mă privea o femeie in vârstă cu o basma pe cap. Nu avea chip. Am aprins lumina şi nu am mai vazut-o niciodată. Uşa de la balcon se deschisese, iar în cameră intrase zăpada viscolită de afară. I-am povestit vecinei şi am văzut cum s-a schimbat la faţă, dar nu a zis nimic.

De curând am aflat că o prietenă a renunţat la un job într-o multinaţională şi este şaman. Şamanii spun că la fiecare traumă pierdem o parte din suflet. Ca să supravietuim durerii. Când poveştile se repetă, nu e decât dorinţa de a ne recupera sufletul pierdut.