„The True Love” by Elena Kotliarkerrker

În căminul în care stăteam, erau şobolani mari. Îi vedeam cum mişunau prin gunoaiele din curtea interioară, iar la lumina lunii păreau nişte pisici grase. Pe holuri era întuneric, mergeam la baie cu frica să nu ne iasă vreunul în cale. Lăsam uşa deschisă la cameră şi o colegă stătea „de şase”. Aceeaşi colegă care într-o seară a căzut brusc pe pat cu ochii peste cap şi limba afară. Criză de epilepsie.

În apartamentul în care stăteam cu chirie, era sărăcie lucie. Se petreceau lucruri ciudate. Odată am găsit un sac de peşti pe balcon. L-am aruncat pentru că natura lucrase până la specia târâtoarelor. Treceau zile întregi în foame.

A fost şi ziua aia în care a prins porumbelul pe balcon şi l-a omorât ca să facă ciulama. Plângeam , dar nu mâncam.

Peste ani, în camera închiriată cu ora, în care mă îmbrăţişam cu cineva, a intrat un porumbel pe fereastră. Mare şi cenuşiu. Am stat zile întregi aşteptând să se întâmple ceva rău. Aşa scrie la răstălmăcirea semnelor. Nu s-a întâmplat nimic, decât că am iubit mai mult.

Cine nu a iubit în sărăcie, acela nu a iubit niciodată. Cine nu a spus „Te iubesc” cu maţele ghiorţăind de foame, acela nu va suferi din dragoste niciodată. Cine nu s-a opus măcar o dată lumii şi semnelor ei pentru iubirea sa, acela va fugi de dragoste toată viaţa. Cine nu şi-a împărţit iubirea în chirii convertite în clipe de fericire, acela nu va şti să viseze niciodată. Nici nu va şti dacă a iubit cu adevărat. Era un calugar, care la 65 de ani făcea Facultatea de Teologie. Mi-a promis la o filmare că se va ruga zilnic pentru mine. Nu mă mai văzuse niciodată.