Terminase cu trimiterea invitatiilor la evenimentul de la Sinaia. Cand ajunsese la numele ziaristului de la Romania libera, isi aminti de alta deplasare la Sinaia. Tocmai intrasera la hotel si asteptau la receptie ca sa se cazeze. O striga si o cauta din ochi pentru ca nu ii raspunse la chemare. O vazu stand nemiscata cu rucsacul pe umeri si cu fundul pe o valiza. O striga inca o data ca sa ii dea cheia. Niciun raspuns. Fata parea asemeni statuilor vii care atrag turistii vara. Se duse aproape de ea si continua sa o strige: „Stefania!”. Tacere. Se uita intr-un punct fix, fara sa clipeasca, iar pe fata i se schitase un zambet rau. Fara sa vrea o trecu un fior. Cea care se nimerise sa stea cu ea in camera, o fata de la Jurnalul National, facu doi pasi inapoi si zise cu voce joasa: „Nu te supara, dar eu nu stau cu ea in camera. Mi-e frica”. „Hai, ma, cum sa-ti fie frica? Stefania glumeste. Nu-i asa, Stefania?„. Stefania era de neclintit. Deci nu era o gluma. Se duse descumpanita catre receptie ca sa o mute in camera cu altcineva. Cand se intoarse, n-o mai gasi acolo. Disparuse cu tot cu rucsac. Iesi din hotel alergand. Nici urma de Stefania. Nimeni nu stia unde plecase. Pur si simplu disparuse. La mobil nu raspundea. O cuprinse ingrijorarea. Era raspunzatoare pentru toti invitatii din delegatie. Daca patea ceva? Cauta rapid o solutie. Suna in redactia in care lucra Stefania si ceru cu sefa ei. Ii spuse pe scurt ce s-a intamplat, disparitia Stefaniei precedata de starea de autism. Sefa raspunse aproape soptit: „Dar dumneavoastra nu stiti?”. „Ce sa stiu?”. Sefa avu o mica ezitare si continua: „Ati facut bine ca m-ati sunat. Stefania e foarte bolnava. Nu si-a mai facut tratamentul si a recidivat. O voi suna eu. Mie imi raspunde. Apoi va sun.”. „Ma scuzati, dar ce are?”. „Schizofrenie”. Schizofrenie? Cine? Stefania, unul dintre ziaristii cu cel mai mult bun simt? Fata bruneta cu figura ascetica si cu parul carliontat? Cineva, care o vazuse intr-o poza, spusese ca pare din tribul Sioux. Schizofrenie? Ziarista care se documenta constincios cand facea o ancheta si se mandrea ca reusea sa ramana fair play intr-un ocean de rechini. Fata care la o aniversare la Iasi dansase hore de rupsese podeaua si cantase in autocar. Fata pe care dimineata o condusese prietenul cu masina si o imbratisase grijuliu la despartire. Telefonul suna. „Stefania e in tren. I-am spus sa coboare la Bucuresti. Am vorbit cu prietenul ei si o asteapta la gara”. „Prietenul ei stie ca e bolnava?”. „Stie, o iubeste si vor sa se casatoreasca. Ea e in regula daca isi ia pastilele. De un an se simte mai bine si a refuzat sa le mai ia. A crezut ca poate lupta singura. Dar e imposibil”. Dupa cateva ore a aflat ca a ajuns cu bine la Bucuresti. Zilele urmatoare, prinsi cu treburi, au uitat de Stefania. Reintoarsa in iuresul capitalei, s-a gandit la un moment dat sa o sune. Dar i se parea ca ar fi pus-o intr-o situatie stanjenitoare.
Dupa cateva luni, o suna Stefania. Pe un ton vesel ii spuse ca a plecat de la ziarul la care lucra si colabora la o revista lunara. Parea multumita si voise sa-i dea noile date de contact. Si le nota si o invita la urmatorul eveniment de la Romexpo. Nu o intrebase nimic de boala, de incidentul de la Sinaia. La Romexpo se comporta foarte bine. Era extrem de bucuroasa ca fusese chemata. Parea un pic rezervata fata de colegii ei ziaristi. Ii repeta intruna „Esti un om extraordinar!” si insistase sa primeasca pachetul pe care i-l adusese. Refuzase. Nu primea cadouri de la cei cu care lucra. Insa Stefania amenintase ca se supara si i-l indesase in palme. Dupa eveniment, fusese tentata sa lase pachetul la Romexpo, sa-l faca uitat. Insa isi aminti cum statuse Stefania inerta pe valiza in holul hotelului din Sinaia. Cand ajunse acasa, vazu ca era o bluza subtire, fara maneci, pe gat, liliachie si placuta la atingere. Stefania o sunase sa o intrebe daca ii place. Da, ii placea si ii multumi. Era modelul care o prinde ceI mai bine. Iar Stefania fu fericita cand auzi toate astea. Amandoua stiau pentru ce era cadoul, chiar daca nu suflasera un cuvant despre asta. Stefania era constienta de boala ei. Era inteligenta. Pentru ca doar un om inteligent putea sa disimuleze normalitatea atat de bine si sa lupte cu demonul din ea. Ba mai mult, sa incerce sa taie singura lanturile. Isi daduse seama de problemele pe care le pricinuise criza ei de la Sinaia. Si ii apreciase discretia, faptul ca nu o intrebase nimic.
Un timp nu mai vorbisera. Intr-o zi o suna un ziarist de la Gardianul. „Ai auzit ce a facut Stefania?”. „Nu. Ce a facut?”. „A sunat la 112 ca e o bomba la Teatrul National. A venit ambulanta si a internat-o. O aveau in evidenta.” I se inclestase mana pe telefon. Inexplicabil, se gandea ca pentru Stefania incepuse un drum fara intoarcere. Dupa alte cateva luni, Stefania o suna iar. Tot vesela. Ca si cum nu se intamplase nimic. Vorbira putin. Nu intelesese daca mai lucra undeva.
Timpul trecea ca intr-un film al carui sfarsit nu il stii exact, dar il intuiesti. Si totusi te uiti. Iata, tocmai terminase de trimis invitatiile la un eveniment la Sinaia. Tot Sinaia. De cateva zile se gandea sa o sune pe Stefania, dar mereu intervenea cate ceva. Cauta numarul in agenda. Suna, dar nu raspunse nimeni. Se gandi ca va suna Stefania inapoi. Nu mai stia ultimul ei job asa ca incepu sa caute pe net informatii. Nu voia sa para ignoranta sau sa o chestioneze. Google ii afisa cateva rezultate. Primul era suficient. Citi titlul de trei ori pana sa deschida link-ul. Mouse-ul devenise fierbinte in palma ca un carbune incins, biroul se inmuiase si i se parea ca se scufunda in el cu tot cu computer. Deschise articolul cu tiltul „Jurnalistul Stefania C. a murit”. 33 de ani. Era relatat pe scurt un accident de masina in care isi pierdusera viata Stefania si logodnicul ei. Se uita la data: 27 decembrie. Deci Stefania murise cu noua luni in urma, probabil de Craciun. Poate veneau de la munte sau se duceau la munte. Isi aminti ca le placeau drumetiile. Poate facusera dragoste inainte. Poate se certasera.
Stranse la birou si iesi in aerul de toamna. Era marcata de stire. Cum sa nu stie oamenii unii de altii incat sa nu fi aflat ca nu mai e? De ce nu o anuntase nimeni? Ii parea rau. Atat de tanara si atat de buna, onesta si talentata…Atat de mult efort facea ca sa joace rolul normal in piesa proasta a vietii in care fusese distribuita…Isi aminti privirea de ascet a Stefaniei, zambetul ei dulce-amarui, de parca ar fi fost doua Stefanii si nu se decideau care cum sa zambeasca. Ii paru tare rau, dar se gandi la boala cumplita ce trebuie sa o fi macinat si pe care se chinuia sa o ascunda. Si la cat de greu trebuie sa-i fi fost in fiecare seara cand punea capul pe perna sau dimineata cand se uita in oglinda. Si ii trecu prin cap ca poate Stefania e acum eliberata. „Da-mi un semn, daca e asa” zise deodata in gand. Fara sa astepte ceva anume. Pur si simplu asa ii venise. Se afla pe Soseaua Titulescu colt cu Calea Grivitei. In soarele de toamna se pornise un turbion ce o invaluise cu frunze. Se uita in jur, strada era scaldata de soare. Vartejul de frunze i se ridica deasupra capului intr-o spirala ce o imbratisa si se inalta in aer disparand. Ramase locului. Din banca de alaturi ieseau doua femei care o privira mirate. Se dezmetici si isi vazu de drum. Acasa cauta bluza de la Stefania. Inca avea eticheta. Nu apucase sa o poarte. O baga cu grija inapoi in punga. Acolo avea sa ramana. Noaptea pornise aparatul de aer conditionat din senin, iar telefonul fix suna fara sa vorbeasca nimeni. Insa puse toate astea pe seama unei caderi de tensiune si a unei greseli. Totul trebuie sa aiba o explicatie stiintifica. Chiar si sufletul. Altfel cum ti-ai aminti brusc, fara nicio legatura, de cineva care e plecat demult fara ca tu sa stii asta? De- a lungul timpului, dupa multiple incrucisari de sim-uri cu aparate, multe numere de telefon se neantizasera. Numarul Stefaniei era tot acolo.