Eram copil acasa, la Timisoara, cand o prietena de- a mamei a dat o veste ce a starnit rumoare in linistita micro societate comunista banateana: s-a decis sa divorteze. Toata lumea clatina din cap mustrator si cu un aer dezamagit. Pe rand, femeia a fost chemata de toate prietenele, prietenii, fostii colegi de scoala care incercau sa o convinga ce greseala mare face si ca „asa ceva nu se poate”. Ea ii asculta pe toti rabdatoare si ramanea neclintita in hotararea ei revoltatoare. Voia sa devina scriitoare, dealtfel avea manuscrise prin sertare, nascute in zilele cand sotul ei era plecat pe la munca sau cand isi cultiva relatia speciala cu sticla de bautura. Imi amintesc ca venea la mama si ii citea din ceea ce scrisese cerandu-i parerea. Astfel mama a fost primul ei critic. Doar literar, pentru ca uman nu a judecat-o niciodata. Dupa ce a suportat cu stoicism masina de tocat zvonuri si barfe pe marginea abominabilului gest de a-si parasi sotul pentru a se dedica scrisului, si-a vazut de drum in continuare. Sotul parasit se lamenta pe unde apuca „Vrea sa creeze, a luat-o razna”. Incetul cu incetul, peste poveste s-a asezat uitarea (se gasea mai mereu cate cineva care fie comitea adulter, fie avea mizerie in casa). Si-a lansat primul roman, apoi altul, s-a dedicat scriiturii, asa cum a dorit. In tot acest timp a lucrat la acelasi birou in aceeasi institutie in care lucra inainte de fapta rusinoasa de a divorta. Am aflat dupa multi ani ce compromisuri a fost nevoita sa faca pentru a intra in circuitul literar si ce pret au avut toate acestea. Desi avea talent. Se vedea cu ochiul liber. Cartile ei erau bine primite, revistele o cautau pentru colaborare. Iar ea nu refuza. Scria cu aceeasi usurinta cu care un cofetar face torturi dupa reteta stiuta, fantezand in functie de stare si ingredientele la indemana.
Capitalismul de dupa ’89 a venit cu alte cereri si alt pret. Nu te mai lapideaza nimeni ca divortezi pentru a scrie. Tara mica, mese putine. Pe langa relatii si compromis se mai cereau bani. Multi. Pentru ca lantul uman nu era scurt si ca sa ajungi acolo, in locul in care de fapt puteai ajunge prin simplul fapt ca ai talent, trebuia sa dovedesti. Nu, nu ca scrii bine. Sau nu numai ca scrii bine. Pentru ca „acum, in capitalism, e vorba de business, profit, trafic pe site, rating” (PLM666, cum spun adolescentii). „Si marketingu’?” „Cine mai are timp si bani pentru asta? Gasesti un critic sa faca o recenzie si gata” „Pai alti bani?” „Normal, omul ala trebuie si el sa traiasca, doar nu munceste gratis. Critic literar se gaseste in COR la poztia nr 245124, intre critic de arta si critic muzical, care la randul lor se afla intre „crescator- ingrijitor de cabaline” si „croitor”. „Si piaru’?” „Teoretic il fac editurile, daca au destui bani”. „Alti bani? Si cu valoarea cum ramane?” „Se afla in lucrurile simple, vorba Oanei Pellea”…