Tatalui meu i-a placut mereu sa scrie. De la el am mostenit placerea scrisului si curiozitatea gazetarului ce aveam sa devin. De cand a iesit la pensie, tata e preocupat de gasirea radacinilor familiei. Astfel s-au concretizat doua nuvele, pe care si le-a printat pe coli A4 si le-a impartit rudelor si oamenilor din locurile natale. Azi, de ziua lui, i-am cuprins scrierile intr-o carticica. Stiam ca asta isi dorea, iar surpriza, reactia lui- de nepretuit. A mangaiat coperta incantat, a rasfoit-o, a recitit-o timp de 2 zile. Din tot ce a scris despre neamul lui (al nostru), i-a ramas la suflet un singur fragment, pe care ne-a rugat sa-l citim: „Copiii au fost si vor fi intotdeauna comoara inestimabila a fiecarei familii, depinde de parinti, cum aceste diamante neslefuite vor capata stralucirea, care va lumina aducand fericirea si bucuria in familie. Nu ne-a fost nici greu si nici usor ca sa ne crestem copiii, in asa fel incat sa fim si multumiti. Sigur, au fost mai multe bucurii si satisfactii, astfel incat micile suparari si necazuri care au mai fost nu au putut umbri stralucirea diamantelor slefuite…”
E vorba despre noi copiii. Cat de mult ne pretuieste si cat loc avem noi in inima lui de tata.
„Buna dimineata, diamant slefuit!” mi-a raspuns tata dimineata, cand i-am urat de aniversare. Pai cum sa nu ma cred eu cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai buna si cea mai norocoasa femeie din lume? Tata e o carte din care invat continuu. Si, cand nu o rasfoiesc, o stiu acolo. Exista!