Sunt postari la care cuvintele se scriu pur si simplu singure si postari la care cuvintele abia vor sa se aseze in fraze. In general, scriem usor despre ce ni se intampla noua, bun sau rau, dar ne adunam cu greu ca sa scriem despre durerea altora. Ti se pare ca nu poti potrivi vorbele ca sa fii exact inteles. Ca vorbele nu ajung ca sa transmiti ceea ce vrei. Desi ele stau la panda, asteapta sa tasneasca si sa se aseze, se inghesuie atat de tare, incat se produce un blocaj.
Ca ziarist ajungi sa empatizezi cu subiectele tale, sa te atasezi de persoane. Nu poti fi cinic in meseria asta, caci altfel nu-ti iese. Suferi cand cineva moare, te bucuri cand ajuti. In lumea asta macinata de interese, alienata si orbita de orgolii, exista si oameni care fac bine. Fara surle si trambite, fara statusuri bombastice pe facebook. Ca ziarist ai ocazia sa intri in diverse lumi, situatii, sa faci legaturi. In ciuda ultimelor prognoze, cum ca presa sta sa moara, iar breasla ziaristilor s-a degradat, mai sunt si jurnalisti care isi prelungesc meseria dincolo de orele de program si ajuta. Nicoleta Tintea, reporter la Antena 1, face asta de doi ani. A inceput cu copiii de la Glodeanu, initiativa unui preot inimos, care s-a implicat in ajutorarea a 21 de copii sarmani. De la mai nimic, cu ajutorul Nicoletei si a Mariei Coman (cea care a descoperit cazul), astazi la Glodeanu exista un centru social. Apoi lucrurile s-au legat. S-a aflat de situatia grea a copiilor internati la sectia Oncologie din Spitalul Fundeni. Anul trecut Nicoleta, ajutata de oameni inimosi, a organizat serbari la spital, a impartit daruri. In viata micutilor topiti de citostatice si chimioterapii a licarit lumina. Cativa dintre ei au parasit apoi aceasta lume, tacut, poate cu imaginea acelei bucurii. Si pentru fiecare suflet care pleaca, Nicoleta sufera. Dar apar mereu alte si alte cazuri. Parintii se agata de ea cu disperare, plang, simt ca nu mai pot duce crucea. Sa-ti vezi copilul stingandu-se si sa nu ai 5000 de lei pentru un medicament este peste puterile unui om sa suporte. „As vrea sa initiez un fel de miscare, ceva de genul „doneaza 2 ore din timpul tau pentru a sta de vorba cu parintii unui copil bolnav de cancer”. Nici nu iti dai seama cata nevoie de suport, de dialog au nevoie oamenii acestia. Ma suna si imi spun ca le vine sa urle acolo, in spital, pentru ca nu au cu cine vorbi”. Mamele copiilor bolnavi de cancer sunt sfatuite de psihologi sa nu planga in fata micutilor.
Si, da, exista oameni care ajuta. Ca de obicei sunt cei care impart din putinul lor. Si anul acesta, pentru sarbatorile de iarna, Nicoleta si Maria au facut o lista cu ce este nevoie (medicamente, haine, dulciuri) si, ca de fiecare data, sunt sigure ca vor primi ajutor. „De fiecare data a fost asa. Cand am avut nevoie, am fost ajutata” spune Nicoleta. Si imi spune ca pentru tot ceea ce face nu vrea sa fie laudata si ca se roaga la Dumnezeu tot timpul. E convinsa ca prin el a razbit. Dar mie mi se pare ca ce face ea, si mai sunt cu siguranta si altii, este extraordinar. Nu numai ca innobileaza adeseori blamata meserie de ziarist, dar te face sa crezi ca pentru specia umana mai exista o speranta.
Da, cuvintele frumoase se spun in soapta, iar faptele bune se fac in liniste.
Daca doriti sa faceti sa zambeasca sufletul unui copil bolnav, puteti ajuta la campania initiata aici.