fac parte dintre cei care inca mai cred in oameni. in sinceritatea unora fara ezitari, in grija altuia fara a astepta aceeasi atentie, in ajutorul cuiva fara un interes ascuns. sunt convinsa ca oamenii se regasesc cumva, prin unde numai de ei receptionate si prin vibratii doar de ei percepute. asa se recunosc cei care se aseamana. pot fi 2 sau 3. nici nu e nevoie de ma multi. sa stii doar ca sunt acolo. ca te suna neconditionat, pur si simplu, intr-o zi, ca sa vada ce mai faci. iar tu la inceput esti suspicios, pt ca astepti o doleanta. dar ea nu vine. si cat timp iti ia ca sa te obisnuiesti cu ideea ca exista si telefoane fara doleante, fara rugaminti, fara interese ?  este telefonul de „buna, voiam sa vad ce mai faci..” da, la inceput e suspiciune, apoi devine plicticos („ce ma tot suna doar sa ma intrebe ce mai fac?”). pe urma te enerveaza. iar , daca, dupa o perioada, nu suna deloc, dai verdictul: „nesimtit/a”, suna doar cand are nevoie. iar , cand telefonul reapare, uiti totul si te relaxezi: „chiar nu stiam ce-i cu tine de n-ai mai sunat”…acesta este de fapt momentul in care prietenia este pretuita cu adevarat.