George Motroc: V-as ruga să schiţaţi un autopotret, pornind, eventual de la acel text de-al dvs.: ,,Colecţionar de poveşti, hacker de minţi şi sentimente, furnizor de stări”…  

Corina Ozon: Îmi place să ascult povești, să mă conectez cu oameni, cred că oamenii sunt legați prin povești. Îmi place să intru în mintea și inima oamenilor, literar vorbind, să scriu ceea ce, de multe ori, nu avem curaj să spunem cu voce tare. Totul e convertit în emoții, pentru că aceasta este principala menire a artei, să intre în cotloanele sufletului și să le răvășească.

GM.: Cu voia dvs., aş dori să ne întoarcem în copilăria dvs. timişoreană şi să-mi spuneţi, pe de-o parte, care au fost primele pagini scrise?

CO.: În caietul de amintiri și într-un fel de jurnal, scris pe un caiet dictando, pe care-l aveam în școala generală. Îl țineam ascuns în dulap, printre rufe, scriam acolo ce muzică îmi place să ascult, ce m-a impresionat dintre lecturi, ce m-a supărat și ce mi-aș dori. Îmi pare rău că l-am pierdut, aș fi vrut să fac un salt în timp.

 GM.: …Pe de altă parte, aveaţi de atunci dorinţa secretă să deveniţi scriitoare sau au existat măcar nişte cărţi pe care v-ar fi plăcut să le scrieţi sau rescrieţi chiar dvs.?

CO.: Da, mi-a plăcut mereu să scriu, știam literele înainte să merg la școală și citeam din ziarul pe care și-l cumpăra tata. Atunci am spus că vreau să fiu ziarist, deși nu știam ce înseamnă, dar, uite, că jurnalismul a ocupat o parte bună din viața mea. Îmi plăcea să scriu povești inventate de mine, eram un devorator al „Poveștilor nemuritoare” și nu pierdeam nicio apariție din colecție, la fel ca cea cu Jules Verne. Ani la rând am ținut o poveste proprie, cu personaje inventate de mine, care evoluau împreună cu mine. Peste ani, când îi spuneam fetei mele povești la culcare, mi-am amintit cum le născoceam în copilărie. Cred că nevoia oamenilor de povești este de când vin pe lume și oferă acea bogăție de informații pe care ei pot construi mai departe, dar le alimentează puterea de a visa.

GM.: Dacă îmi amintesc bine, v-am descoperit citind un fragment din ,,Amanţii”şi pe care l-am găsit pe internet, am descoperit apoi postările dvs…. Chiar dacă aţi mai povestit poate şi cu altă ocazie, vă rog să spuneţi pentru cei care încă nu ştiu… cum aţi debutat?

CO.: Am debutat în toamna anului 2014 cu volumul „Zilele amanților”, o carte rapid îndrăgită public, ale cărei câteva capitole deja făceau furori pe internet. Am început să public texte pe blogul personal în aprilie 2014, care au fost atât de citite încât s-au transformat într-o carte apărută la Editura Herg Benet și a devenit o serie de patru volume.

GM.: Seria ,,Amanţii” v-a făcut cunoscută printr-un amestec special de tandreţe şi de cruzime verbală… Până la urmă, care trebuie să fie rolul literaturii în general şi al cărţilor dvs. în special: să placă sau mai mult să şocheze cititorii.

CO.: Rolul literaturii este de a trezi sentimente, de a le stârni, de a te pune pe gânduri. Nu cred în rețete universale, nu scrii ca să placă sau să șocheze. Scrii așa cum ai inspirație și viziune, iar rezultatul este perceput de fiecare cititor în felul lui și cred că aceasta este mare provocare. Gândește-te, dacă ar fi o formulă anume, câtă plictiseală…

GM.: Apropo de provocări, pe coperta a IV-a din ,,Despărţirea amanţilor” aveţi şi un alt autoportret literar… Nu o să-l citez integral, o să las plăcerea cititorilor să îl descopere dacă vor să afle ce înseamnă să spargi ,,borcanul cu fluturi şi alegem să vorbim fără perdea, aşa cum e viaţa”, reiau doar finalul: ,,Amanţii c′est moi!” De ce nu Teo sau Cati sau alt personaj feminin…? Această parafrazare flaubertiană şi folosirea formei de plural (Amanţii) sunt semne vă recunoaşteţi, fie şi parţial, în mai multe dintre personaje?!

CO.: Am integrat în acel „autoportret literar” reacțiile venite de la cititori, majoritatea saluta curajul de a publica o scriere despre viață așa cum o vedem și trăim, dar pe care rar o povestim. Viața nu este o iubire continuă (referire la „borcanul cu fluturi”), există foarte multe clișee dobândite și care nu se mai potrivesc pe tiparul social actual. De fapt, societatea tinde tot mai mult spre spargerea tiparelor. Din cauza clișeelor despre cum trebuie să fie femeia și bărbatul într-o relație, au apărut alegerile greșite și complicate. Mă întrebi de „Amanții c`est moi!”, care este o exclamație mai mult decât o declarație. Vine în urma unui val de scrieri, unele foarte timide, care au preluat tema adulterului din diverse unghiuri, după ce am publicat romanele cu amanți. Multe site-uri, ca să-și crească reach-ul, băgau texte al căror titlu cuprindea cuvântul „amantă”, doar pentru a atrage atenția. „Amanții c`est moi!” a fost scris ca un credo pentru coperta celei de-a patra cărți, eu și editorul crezând la vremea respectivă că va fi ultima din serie.

Pentru un autor, absolut toate personajele conțin bucățele din spiritul său. Crearea unor pesonaje este, dincolo de tehnică, dictată de inspirație. Proiectarea unor caractere se face prin raportare la realitate, dar prin filtrul autorului, astfel încât mereu vor fi bucățele din acesta în fiecare personaj. Din punctul meu de vedere, nu autorul ar trebui să se recunoască într-un personaj, ci cititorii, iar provocarea este tocmai realizarea acelui melanj în care să se regăsească un număr cât mai mare. Pentru că autorul este cel care se sparge în bucăți, de fapt, bucăți de oglinzi. Oamenii trec, aruncă o privire și se recunosc sau nu, le place sau nu.

GM.: Cea mai recentă carte a dvs., ,,Codul lui Zoran” înseamnă mai mult decât o schimbare de stil, presupune şi renunţarea definitivă la continuarea acelei serii care v-a făcut cunoscută?

CO.: Este o schimbare de stil, însă nu e ceva nou. „Până când mă voi vindeca de tine” și chiar „Tentații” au fluiditate și construcția unui reportaj fierbinte stins în apa binefăcătoare a literaturii. Un stil diferit este „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire”, care conține analize privind relațiile și natura umane, un fel de „dizertație” la cursurile de Dezvoltare personală pe care le urmam în acea perioadă, dar dincolo de asta este ca atunci când încerci să citești ADN-ul, e ceva inepuizabil. „Codul lui Zoran” diferă prin subiect, evident, și șochează prin personajele care fac povestea: oameni ai străzii. Cumva am făcut și aici ceea ce am făcut în seria Amanții: am intrat fără menajamente într-un univers despre care nu prea vorbim, am făcut eroi ai unei cărți personaje provenite din zone neașteptate. Accentele de thriller și policier fac tabloul complet. Cât despre renunțare, nu voi putea spune că nu voi mai scrie niciodată într-un anumit stil. Toate scrierile mele urmează un grafic al bătăilor inimii dictate de ceea ce percepe creierul într-un anumit timp. Noi, scriitorii avem o relație specială între inimă-creier-realitate.

GM.: Cu voia dvs., aş dezvălui ceva din ,,istoria” acestui interviu… Vi l-am solicitat într-o altă zi onomastică, apoi m-am gândit că poate nu este momentul să vă deranjez cu întrebările mele şi l-am tot amânat pentru o altă zi… De aceea vă mulţumesc şi public pentru bunăvoinţa de a mai răspunde după aproape doi ani invitaţiei de a îmi acorda acest interviu, dar, chiar dacă este o indiscreţie, nu o să ratez ocazia să vă întreb: ce face de ziua ei scriitoarea Corina Ozon? Începe noi proiecte literare? Sau are şi alte priorităţi decât să scrie? Sau, pur şi simplu, îşi face un bilanţ (ne)literar şi se gândeşte la viitor?

CO.: Ca să vezi cum trece timpul! Acum doi ani, în preajma zilei mele de naștere, mă întorceam de la un eveniment din Londra, anul acesta am revenit din America și Canada. De ziua mea îmi place să stau cu cei dragi, familia este echilibrul meu, din păcate va rămâne din acest an un loc gol la masă, prin plecarea tatălui meu la stele. Proiecte fac mereu, bilanțuri nu, merg pe un fir care se desfășoară continuu. Eu indic direcția, nu știu unde mă duce. La viitor mă gândesc cu multă iubire, sper să fie plin de iubire. Scrisul mi-a adus și îmi aduce multe împliniri, dar și un fel de singurătate. Când scrii, ai impresia că ai o lume, dar când ieși de acolo, constați că ce vezi nu-ți place la fel ca înainte. Scrisul e o capcană, în care atunci când te arunci, trebuie să ai mereu grijă ca cineva să țină o scară pe care să poți ieși. Tot mai rar se găsește cineva care să vrea să țină de scară.

GM.: Apropo de relaţia viitor, prezent şi trecut, dar privită la un nivel general, cum vedeţi dvs. lucrurile din interior, în ceea ce priveşte comparaţia dintre literatura scrisă în timpul regimului comunist şi cea de după 1989? Pe de altă parte, consideraţi că există o diferenţă de raportare la realitate, dar şi, privind spre viitor, o permanentă decădere în ceea ce priveşte rolul literaturii şi al statutului scriitorului în viaţa societăţii?

CO.: Eu nu aș face comparații, cred în continuitate și evoluție. Tot ce s-a scris într-o anumită perioadă rămâne la temelie și a pregătit terenul pentru viitoarele scrieri. Nu știu dacă va fi o decădere a statutului de scriitor, pentru că totul e o consecință a modului în care se poziționează scriitorii înșiși în societate.

GM.: În final, vă rog să acceptaţi o invitaţie la lectură şi să selectaţi un scurt fragment din noul dvs. roman…

Corina Ozon: Desigur, mulțumesc pentru interviu!

„Mai erau trei zile până la evenimentul care avea să dea o turnură neașteptată vieții lui lipsită de perspective care să-i refacă învelișul de om. Barbu simțea în mod inexplicabil că nu mai avea răbdare. Se trezea de dimineață, la aceeași oră, aranja tomberoanele, mai ordonat, aproape într-o linie perfectă, dacă i se părea că unul e puțin nealiniat, îl aranja într-un gest obsesiv-compulsiv. Lua masa, prânzul mereu cu Zaharia, la cină venea și Roșcovanul. De obicei, vara, cât stăteau afară, beau până la miezul nopții, apoi fiecare se retrăgea în locașul lui. Ca niște animale care nu mai aveau altă variantă decât staulul și ieșitul la păscut a doua zi. Zaharia filozofa, îi plăcea mult să vorbească despre sensul vieții și libertate. Barbu nu-l asculta tot timpul, dar nici nu-l întrerupea. Avea un soi de compasiune față de trecutul lui dureros, cumva el se considera mai câștigat, avea soția în viață, dar o disperare amestecată cu neputință și vinovăție. Când a plecat de acasă, o perioadă își făcea planuri cum să adune banii datorați cămătarilor și să se întoarcă la familie. Când și-a dat seama că i-ar trebui cel puțin două vieți, ca să adune suma, a început să dilueze visul până la renunțare. Probabil că, undeva, într-un colț al inimii, visul trăia, dar îl închisese deocamdată. Visa să aibă bani și să vină încărcat cu bunătăți, să iasă la teatru cu Cornelia, să-și trimită băiatul la școli scumpe. Dar orice calcule făcea, constata că era un ratat.

-Când eram tânăr, mă gândeam ce e de fapt libertatea omului, să faci ce vrei, fără să dai socoteală, sau să faci ce-ți place adaptându-te unui sistem? Căci asta e problema: nu poți trăi în afara unui sistem. Sihaștrii, înțelepții, profeții s-au retras din comunitate pentru a evolua spiritual, s-au detașat de tot ce e material, altfel nu se poate trăi în afara unei colectivități organizate, l-a auzit pe Zaharia vorbind.

-Dacă om fi și noi niște înțelepți și nu știm? a întrebat Barbu glumind.

-Noi nu putem fi liberi, suntem dependenți de bani, căldură și de mâncare, de discuții cu oamenii, i-a răspuns Zaharia mișcând din ciotul de picior, așa făcea când spunea ceva ce se voia a fi convingător.

       Barbu amesteca în tocănița de pe plita scoasă afară cu un prelungitor de priză. Zaharia adulmeca aerul în care se îmbinau mirosurile de cartofi cu ceapă.

-Miroase bine. Vezi, de-aia nu putem fi liberi, ne înmoaie doar un miros de mâncare, a tras el concluzia.

Apoi s-au așezat la masa improvizată din taburet și prosopul uzat.

Barbu mesteca și se gândea la ce spusese Zaharia despre libertate. Libertatea cere mult, dar oferă puțin din tot ce e material. Nici oamenii cu averi mari nu puteau afirma că sunt liberi, atâta timp cât depindeau de banii prin care își ofereau libertatea de a merge unde vor, de a mânca ce vor, de a avea pe cine vor.

-Poți avea pe oricine, când ai bani mulți? a gândit el cu voce tare.

-Cred că da, dar până la un anumit moment, a răspuns Zaharia cu gura plină.

-Cum adică?

-Vezi, tu, fiecare putem fi cumpărați prin ceva, cât timp ni se satisface o nevoie, când nevoia nu mai există, devenim nemulțumiți. Nevoia ține de material, ce vine după, ține de suflet. Iar sufletul nu poate fi cumpărat, a încheiat Zaharia și și-a lins degetele de sosul în care înmuiase pâinea.

Barbu l-a privit atent și i-a rămas în urechi ecoul vorbelor „Sufletul nu poate fi cumpărat”, ca o reverberație a unei melodii auzite.”

(fragment din „Codul lui Zoran”, Editura Herg Benet, 2018)

Interviu realizat de George Motroc, colaborator la „Actualitatea literară”, apărut în nr 83, iulie 2018. Aici poate fi citit în varianta pdf.