Totul începe atunci când simți nevoia să-ți rotești încheieturile mâinilor, mai des decât la gimnastica de dimineață, pe care uiți, de cele mai multe ori, să o faci. O ușoară senzație de anchilozare, cu care începi să te obișnuiești. Apoi o mică durere în antebrațul drept, pare că acolo e presiunea mai mare, pe mouse și pe taste. După un timp, apar niște înțepături în zona rinichilor. Îți spui că sigur e de la amânările de a merge la toaletă. Durerea se mută și începe să alerge de colo până-colo, și pricepi exact sensul poetic de „regiunea ființei mele”. Când te ridici în picioare, pentru că efectiv ești uscat de sete, auzi ceva pârâind. Oasele se bucură și se reașează. Mai puțin cele de la șolduri, adică articulația coxofemurală. Încep niște masaje rudimentare și la repezeală cu unguente din farmacia casei. „Gheara diavolului” face minuni, ceea ce poate părea, fie o blasfemie, fie un oximoron. Depinde din ce parte privești. Câteva zile e bine, dar, într-o dimineață, te trezești cu gâtul înțepenit. E torticolis, această afecțiune cu nume de paste sau mâncare mexicană (vorba cuiva), dar care doare ca naiba. Băgăm „Gheara celuialcăruinumenutrebuierostit” și parcă e o părere de alinare. După alte câteva zile, simți ceva în spate, ca niște lame de cuțit, vorba vine, că, Ferească Domnul!, n-ai cum să știi. Și nu e nici din folcloricul „Nu e rană de cuțit, ci e rană de iubit”. E durere de neiubit. Că ai rărit-o cu exercițiile de gimnastică. Un prieten te somează să mergi la masaj. Închizi documentul la care prestai și începi să cauți pe internet cabinete de masaj, SPA, dar să fie cât mai aproape de locuința ta. Ți se pare că pierzi timpul și deschizi iar documentul ca să continui la ce lucrai. Și, deodată, în liniștea nopții, se aude un vaiet. Mațele fac scandal. Și chiar nu-ți mai amintești sigur dacă și când ai mâncat. Acum două ore? Dimineață? Ba nu, parcă ieri. Te târăști cu oasele pârâind și mănânci ceva care nu necesită o mare preparare. Cu ochii în telefon, răspunzi la mesaje și mesteci, răspunzi la comentarii și înghiți. Pe WhatsApp îți scrie o prietenă de departe, nu e într-o stare bună și vrea să-ți ceară o părere. Vorbiți la telefon, că e mai simplu. Încă ai un dumicat în gură, când bagi recipientul, nu mai știi care, la rece, și cu articulația coxofemurală împingi ușa de la frigider. Pentru că între umărul stâng și gâtul lovit de torticolis ții telefonul la ureche. Cu mâinile mături prin bucătărie, pentru că altfel ar fi jale, dacă nu o faci la timp, ștergi masa, bagi vasele în mașina de spălat și scoți rufele, ca să le pui la uscat. Cât timp vorbești așa, contorsionat, la telefon, intri în panică. Nu-ți mai găsești telefonul, să intri pe Facebook. Ah, e lângă torticolis! Răsulfi ușurată și râzi că ești parte dintr-un banc cu blonde. Se face ora 1 noaptea. E limita maximă admisibilă pentru ca să te poți trezi la ora 6 și ceva dimineața, ca să mergi la serviciul de opt ore, de unde îți plătești facturile and so on. Desigur că se face ora două, trebuie să te mai și speli, și se mai întâmplă ca la ora șase și ceva dimineața să închizi alarma telefonului, fără să-ți mai aduci aminte. Te trezești cu o oră mai târziu și sari din pat. Cafea la espressor, mâncare la motan, iar spălat și îmbrăcat. Biletul de voie, ca să justifici absența conform procedurilor interne. Ți-ai asumat, așa că nu te plângi. Cumpărături, ceva tentativă de gătit (Fără Oala cu bunătăți și Bringo, în caz de alertă maximă, situația putea deveni pe alocuri dramatică).

După alte câteva zile și nopți, simți tâmplele cum pulsează, dureri în partea dreaptă sau stângă a capului, de fapt e la occipital. Te gândești că o fi o tumoare sau că faci un atac cerebral. Dar te miri ce prostii ți-au trecut prin capul cu occipital după ce durerea dispare de la o aspirină. La următoarea durere nu te mai sperii. Începi să mănânci litere, ai nevoie de ochelari. Faci o oprire în drumul de la birou, consultație, ales ochelari. După două zile îi porți ca pe o mare realizare. După alte două zile, un braț e ros de motan și te cam zgârie după ureche. Și ți-e foame, ți-e somn, dar ai un termen, impus de tine, și nu te poți opri. Sunt zile în care ieși la evenimente, dar tot mai puține. Sau la un film, sau la o cafea. Sunt tot mai puțini oameni în jurul tău, în fapt. Ai un suflet prea complicat, prea pretențios, prea nedisponibil, prea arogant. Vorbești cu mama, care îți povestește cum a decurs ultima ședință de chimioterapie. Apoi faci terapie cu tata, care reușește în final să râdă la o glumă de a ta. Închizi telefonul și te simți ca James Bond după încă o misiune îndeplinită. Fata vine și îți povestește de nu știu ce orar cretin de la facultate și îți cere opinia despre un machiaj. Îți spui părerea și fugi la laptop. Azi mai ai de scris un capitol. Cum vii de la birou, intri în povestea aia, din documentul din laptop. Ai de pus la punct un eveniment, dar e frumos, îți place să cunoști și să revezi oameni! Salonul de coafură și manichiură sunt repere ale feminității, în aceste condiții. Rochia e comandată de pe net. Evenimentul e reușit. Alte întâlniri, discuții, iar pe tine te arde pe dinăuntru, pentru că ți-au mai venit niște idei, tocmai ai auzit o poveste interesantă de la cineva, și abia aștepți să ajungi la laptop. Îți notezi pe fugă câteva cuvinte pe telefon, în Notes. Acolo unde ai parolele de la netul de acasă, evidența evenimentelor. Ziua se măsoară în „orele în care fac ce trebuie și orele în care pot să scriu”. Cine să te mai înțeleagă? Unii ar veni către tine, atrași ca fluturele de lampă. Dar se tem să nu apară în vreo scriere de-a ta sau să nu se ridice la nivelul așteptărilor. De parcă viața e doar un peron pe care așteptăm, așa, în pustiu, fără trenuri în care să urci! Rămâne totuși o mână de oameni foarte aproape, chiar o mână. Care nu s-au speriat, au înțeles, au fost acolo, nu te-au smuls din poveste. Și, deodată, simți că obosești și nimeni nu te înțelege. Și vrei să vorbești cu cineva. Dar cu adevărat, să te întrebe pentru că îi pasă. Mai mereu e cel puțin o persoană. Ceea ce e minunat, pentru că mai multe ar fi însemnat să faci o clacă.

Azi noapte, am pus punctul la cea mai nouă carte, a șasea. La fel cum fix acum trei ani puneam punctul într-o noapte la primul text din prima carte. Dacă ai unele din simptomele de mai sus, să știi că sunt progresive: de la prima până la ultima carte. De fapt, nu ultima, ci recentă. Nu mi-e foame și, dacă mă uit spre tine așa, cumva, e doar de la torticolis. Îi place „Gheara diavolului” și îl hrănesc cu ea. La mine pe scară funcționează de mult timp un cabinet de masaj. Eu am aflat de câteva zile. Săptămâna viitoare mă programez. Săptămâna viitoare mă ocup de niște evenimente. Săptămâna viitoare fac corectura. Săpămâna viitoare am de scris pentru siteul 35+. Săptămâna viitoare voi face curat și merg iar la pilates. Săptămâna viitoare voi ieși în oraș. Săptămâna viitoare sigur voi fi cu gândul la alt subiect de carte. Nu e greu, nici ușor. E alegerea mea: autor prin conjunctură și de ocazie, cu mulțumirea și respectul pe care vi le port vouă, cititorilor.