‘Doc I just don’t believe in myself anymore.’

    Nu am fost un copil precoce și nici paranormal. Recunosc, nu i-am scris niciodată lui Moș Crăciun și nici măcar n-am încercat. Am avut caiet de amintiri, am ținut jurnal și nu am avut note foarte mari. Dar întotdeauna am știut că toate cadourile găsite sub pom sunt de la părinții mei. Mă bucuram de fiecare dată și speram în gând că, într-o zi, îl voi vedea pe Moș așa cum era în felicitările pe care le aduceau colegii mei nemți la școală: gras, cu barbă albă, cu alură de bunic și cu hainele lui roșii tivite impecabil cu blăniță albă. Îi admiram bocancii cool și mă uitam adesea pe cer, unde mi se părea uneori că îl ghicesc într-un nor în formă de sanie trasă de reni. Chiar mă gândeam pe unde ar fi avut loc să intre în casă. Sigur nu ar fi încăput pe vreuna din minusculele ferestre ale blocului comunist, de șemineu și horn nu încăpea vorbă. Abia de aveam căldură la calorifere, noroc cu soba improvizată de tata în mijlocul locuinței. Știam că nu exista și că nu-l voi întâlni niciodată, dar îl simțeam în fiecare gust de portocale și banane-verzi-coapte-pe dulap, în fiecare bomboană de pom, în licărul beculețelor colorate, în sclipirea betelei și în surâsul părinților mei când desfăceam cadourile.

Nu i-am scris niciodată lui Moș Crăciun. Nu am avut chef să-i dau raportul dacă am fost eu cuminte sau nu. Eram oricum prea cuminte. Dacă era așa de șmecher, știa el singur asta. Poate de aceea unele lucruri au venit prea devreme, iar altele prea târziu. Sau poate de aceea unele lucruri au venit când eram eu pregătită. Poate că lucrurile care au venit prea devreme sau prea târziu au netezit calea celor care au venit când eram pregătită. Știu că am avut aproximativ ce am dorit, fără să mă rog de Moș, învățam poezii și cântece din plăcere și nu am suferit deloc când mi s-a spus că Moș Crăciun nu există. Eu știam demult asta. Am crezut mereu în oameni și în bunătatea lor și sunt și azi oarecum copil. Cred la fel în oameni, deși nu mi-au adus toți numai bucurii. Dar numărul acestora e mic. Așadar, e win-win situation. În fond, fiecare e liber să creadă în ce vrea. Bucuria e aceeași. Ar fi fost, probabil, foarte greu de trecut în alt an, de făcut bilanțuri și răsucit cuțit în răni, dacă nu exista perspectiva festinului pantagruelic de Sărbători și proiecția piramidală a bradului împodobit sub care vin cadouri din neant. Speranța nu trece neapărat prin stomac, ci îți dă curaj să-ți conturezi visele pentru anul care vine. Bine, e adevărat, pentru asta mi-a trebuit ceva timp și energie, până să o aflu.