lorinPe Lorin Corrylus l-am cunoscut ca poet și mi-a plăcut ce scrie. M-a surprins și mai plăcut când l-am rugat să scrie un text pentru blogul meu. De citit, până la ultima literă.

 

 

 

         Autobuzul îi trecu la două degete de față, mare și alb ca o vietate urbană grăbită și nepăsătoare. L-a atenționat cu un șuierat scurt și s-a pierdut pe străduțele înguste urmat de valul de automobile multicolore dar de mai mici dimensiuni care îi completau senzația de imens acvariu în care simțea că trăiește. Uneori, când ploua, canalizarea orașului își arăta limitele istorice iar tabloul marin devenea mult mai evident. Toate vietățile urbane deveneau atunci ființe acvatice într-o mare agitată și multicoloră.
Acum simțea că îi e frig. Plecase destul de sumar îmbrăcat iar dinții soarelui de noiembrie lăsau urme violacee destul de evidente pe la încheieturi. Nu era prima oară cănd i se-ntâmpla acest lucru. Se considera o persoană estivală așa că toamna care își făcea apariția destul de punctual în marele acvariu îl lua cam de fiecare dată pe nepregătite. Oricum nu prea se pricepea să asorteze haine și nici nu-i păsa foarte tare. Considera îmbrăcămintea un fel de obligație socială la fel de jenantă ca și goliciunea, de altfel. Era doar unul dintre paradoxurile care-l chinuiau cu regularitate la schimbările de anotimp. Evada cu plăcere din aglomerația orașului. Faptul că trăia într-un oraș de coastă îi favoriza escapadele frecvente. Dacă n-ar fi fost trebuințele de hrană și-ar fi petrecut cu plăcere întreaga zi pe pontonul de la Cazino. Acela era un tablou marin clasic. Câțiva pescari matinali, albatroșii zgomotoși și înfometați, scoicile care le serveau drept hrană tuturor. Lanț trofic, gândi oarecum înciudat. Era și nu era de acolo. Oamenii îl priveau, oricum, destul de ciudat, oridecâte ori se afla în preajma lor. Avea un fel de inadecvare, asumată desigur, care-i făcea să se simtă inconfortabil în prezența lui. Gândea, simțea. Inadecvat, desigur.
Nu prea avea încredere în oameni. Desigur, experiența subiectivă naște realitățile obiective. Totuși, își amintea că nu se născuse așa. Estompate, desigur, cu trecerea anilor, îi reveneau în memorie imagini familiare. O cameră roz care mai păstra urmele florilor argintii, aliniate aproape perfect de rola mânuită de un zugrav priceput. Așa era moda atunci. Mobila veche, de epocă, parchetul care scârțâia trezindu-l noaptea din somn, mirosul de măncare, aproape etern din bucătăria mică, în care mocnea, mai tot timpul, un foc de lemne. Îi erau dragi amintirile astea dar nu abuza de ele pentru că îi vorbeau de o normalitate de mult apusă. Copilăria îi fusese frumoasă, cu vacanțe petrecute la scăldat sau prin salcâmii, cireșii și duzii în care îi plăcea să se cațere cât mai sus. De acolo putea vedea mai bine valea pitorescă în care era așezat micul sat de câmpie. Toate acele frumuseți mai locuiau acum doar în amintirea lui. Satul nu mai exista de mult. Locuitorii lui fuseseră strămutați aproape cu forța atunci când o companie petrolieră descoperise acolo un zăcământ consistent. Li se promisese o viață mult mai bună, gospodării mult mai frumoase și un trai mult mai ușor. Se alesese praful de toate acele promisiuni. Zona devenise aproape un mormânt datorită unor greșeli de exploatare a unor ingineri mult prea tineri și neexperimentați. O serie de explozii datorate gazului metan de puritate ridicată pentru exploatarea căruia nu existau pe atunci tehnologii sigure determinase compania să se retragă în grabă plătind cu zgârcenie recompense mult sub promisiunile inițiale. Lăsaseră în urmă cratere adânci pe locul unde fusese cândva un sat înfloritor. Cineva venit din Capitală le spusese că-și vor putea recupera toți banii promiși doar că trebuiau să se constituie în parte civilă și să dea compania în judecată. Oameni simpli, de la țară s-au simțit neajutorați și au renunțat rând pe rând la demersuri. Au preferat să-și reconstruiască satul prin forțele proprii așa cum i-o ajuta Dumnezeu. Au ridicat o nouă așezare, la câțiva kilometri de vechea vatră. Pământul îi ajutase și el, sporindu-le recoltele de la an la an. Soarta fusese, cumva, de partea lor, a năpăstuiților.
Dar toate acestea erau amintiri dintr-o istorie mult prea-ndepărtată, de-acum.
Apoi apăruse boala. Se instalase brusc, fără menajamente. Doctorii spuneau că e pe fond de stres.  În adolescență visase să devină arhitect. Privea cu un soi admirație amestecată cu respect clădirile impunătoare care defineau stilul marelui oraș. Se oprea lângă ele și scotea carnețelul de schițe de care era nedespărțit. Întindea cu gest profesionist mâna care ținea creionul pentru a aprecia cât mai corect proporțiile coloanelor, înălțimea ferestrelor terminate în ogivă sau acoperișurile păzite noaptea de ființele fantastice care priveau netulburate de la înălțimea ultimului cat. Reproducea cu pasiune basoreliefurile și alte elemente constructive care-i atrăgeau atenția în mod deosebit. Era unul dintre candidații promițători ai generației sale. Colegele de liceu îl admirau în secret și roșeau de plăcere când îl rugau să le scițeze portretul. Băieții îl invidiau dar felul lui de a fi, prietenos și deschis nu dăduse niciodată naștere vreunei ranchiune. Își amintea și acum că intrase cu cea mai mare notă și încă din cel de-al doilea semestru de facultate primise o bursă din partea celui mai important birou de arhitectură din oraș în urma unui concurs la care luase premiul întâi pentru o schiță de urbanism. Îl încântau în egală măsură toate specialitățile profesiei dar visul său secret era acela de a continua opera marelui Gaudi. Se-ndrăgostise de o colegă de grupă și își petreceau împreună după amiezele schițând, desenând și construind machetele viitoarelor bijuterii arhitecturale cu care sperau să modeleze fața orașului. Era pe val dar nu făcea din asta un motiv de infatuare. Se simțea în continuare umil în fața geniului marilor arhitecți contemplându-le ore întregi operele fie în albume, fie în excursiile tematice din vacanțele intersemestriale. Zborul lui avea să se frângă, însă, mult prea devreme.

homeless

www.bigissue.com

Intr-o dimineață de noiembrie nu s-a putut ridica din pat. Lucrase până noaptea târziu la un proiect. Avea predare a doua zi. S-a trezit însă cu o durere groaznică de cap. N-a putut face nimic toată ziua. A sunat la facultate ca să anunțe ca nu poate veni. I s-a spus că nu e nicio problemă. Să stea acasă până se face bine. Proiectele lui erau, oricum, excepționale, profesorul îl admira și toată lumea îl știa drept student serios. Mama lui l-a-ntrebat dacă nu vrea să meargă la doctor pentru un consult. A refuzat, motivând că e ceva mai bine și că n-are rost să alerteze medicul familiei pentru o durere de cap. S-a tratat cu ceaiuri și pastile și a așteptat să treacă. Dar o zi s-a transformat în două, apoi cinci și după două săptămâni a trebuit să accepte că ar trebui să se interneze. Medicul familiei a ridicat neputincios din umeri, arătând că era o problemă care-l depășea. Durerile de cap alternau acum cu depresie și accese de nervozitate care au început să se transforme încet dar sigur în explozii de furie necontrolată. Diagnosticul a fost simplu dar nemilos: suferea de schizofrenie paranoidă. Nimeni nu știa să spună de la ce se declanșase. Ereditatea a fost invocată, toată lumea aminitndu-și de fratele bunicului patern care suferise niște episoade maniacale. Își revenise, totuși, după câțiva ani și și-a controlat boala până la sfârșit. Toată lumea spera, așadar, că și el va fi în stare să o facă. Doar că, rând pe rând și-a pierdut școala, prietenii, și într-un final iubita care a plecat îngrozită după o ceartă în care a amenințat-o că o omoară. Și-ar fi dorit să rămână lângă el, așa cum își promiseseră în serile de vară petrecute pe băncile din parcul central. Avea de ales între a rămâne internat într-un ospiciu sau a-ncerca să se lupte cu boala, în libertate. A ales libertatea. Își vizita medicul curant cu regularitate și își urma cu strictețe tratamentul. Dar la nivelul anilor cincizeci tratamentele erau orice dar nu eficiente. Așa că își ducea existența cu greu de la o zi la alta, sprijinit, e drept, de părinții distruși și ei de năpasta abătută asupra familiei lor. Ieșea destul de rar din casă și atunci cu teamă pentru că începuse să aibă unele episoade de pierdere temporară a memoriei. Mergea prin oraș și se trezea ca dintr-o visare ba într-un capăt, ba în celălalt al orașului.Uneori nu mai știa nici cine e. De regulă reușea să ajungă acasă fie singur, fie ajutat de cunoscuți sau de vecinii de cartier. Uneori îl aducea Poliția. Alteori Salvarea. Teama de a ieși din casă era înfrântă, totuși, în răstimpuri de senzația apăsătoare pe care o exercitau asupra lui pereții camerei în care se simțea acum prizonier. Își tapetase camera cu lucrări din facultate pentru că simțea că astfel rămâne cumva în contact cu profesia pe care încă o iubea dar nu mai era-n stare să o practice. Scurtele ieșiri reprezentau tot un fel de excursii documentare. Mai schița dar foarte rar. Purta, însă, tot timpul la el carnețelul cu coperți roșii, dăruit de iubita lui, ca pe un talisman.

Într-una dintre plimbări a ajuns în dreptul gării. O clădire impresionantă, de la mijloc de secol XIX. A studiat-o îndelung, cu admirație aproape religioasă. Era una dintre lucrările la care și-ar fi dorit să contribuie. A stat ore-ntregi pe o bancă lângă unul dintre peroane analizând cu ochi critic modelul din fier forjat al copertinelor peronului. Către seară s-a urcat în trenul care tocmai se pusese în mișcare, sperând că-l va duce acasă. S-a așezat, cuminte, la geam și s-a pierdut în reveria care pusese stăpânire pe el. Controlorul de bilete l-a lăsat în pace pentru că și-a dat seama că e ușor pierdut. După câteva ore de mers cu trenul s-a plictisit. A coborât pe un peron străin între oameni grăbiți, cu bagaje multe, îmbrăcați în haine pregătite parcă pentru plajă. A-nțeles, într-un târziu, că era la mare. S-a hotărât să meargă să o vadă, dacă tot ajunsese aici. A cerut un pahar de apă și la un chioșc și și-a înghițit pastilele de seară pe care le luase la el în eventualitatea că va mai întârzia prin oraș.

A ajuns relativ ușor pe pontonul de la Cazino. S-a-ndrăgostit pe loc de priveliștea impresionantă pe care i-o oferea marea. S-a gândit că ar trebui să mai rămână pe-aici câteva zile. Nu mai avusese un concediu la mare din copilărie și-i simțea acut lipsa. Era sfârșitul lui August.

Prima noapte a petrecut-o pe plajă. N-a avut nevoie de pătură. Nisipul era încă fierbinte, vremea era încă îngăduitoare iar panorama nopții îl fascina oricum.

A doua zi de dimineață a mers și a cerut de mâncare la una dintre terasele împrăștiate de-a lungul plajei. L-au rugat să ducă gunoiul și i-au dat o porție de mâncare. L-au lăsat să doarmă lângă sacii de gunoi în magazie. Nu l-a-ntrebat nimeni ce caută acolo. Era doar un amărât ca mulți alți amărâți care-și făceau veacul pe plajă. Era respectuos, harnic, nu vorbea urât și nu părea să supere pe nimeni. După două săptămâni, însă a avut iar un acces de furie. Un trecător aruncase neglijent ambalajul unei înghețate fix lângă coșul de gunoi din fața terasei. L-a rugat să o ridice de jos, dar tânărul i-a replicat că poate s-o ridice el că oricum e-mbrăcat ca un gunoier. A urlat la el și a aruncat cu un pahar în direcția lui. Patronul terasei l-a alungat de acolo după acest episod. Îi părea rău pentru el, se înțeleseseră bine până atunci dar nu putea să riște să-și piardă clientela datrorită omului de serviciu.

Spre seară s-a adăpostit în melcul-ghenă de gunoi aflat în curtea unui bloc din apropiere. A-nceput să  primească de mâncare de la oamenii care aduceau gunoiul aici. Uneori mai căuta și prin tomberoane. Făcea plimbări zilnice la malul mării. Era singurul contact cu realitatea pe care-l mai avea. Aici se simțea în siguranță. Vara trecuse, venise toamna, turiștii plecaseră acasă iar el venea aici în fiecare zi, încercând să-și amintească de ce. Renunța repede și rămânea în schimb cu privirea pironită asupra mării așteptând, parcă, un răspuns de la ea.

Azi simțea frigul mai tare ca oricând. Soarele își pierduse din puteri și toamna începuse să cedeze locul iernii. Prin oraș oamenii îl priveau ciudat. Era singurul care umbla în mânecă scurtă. S-a ferit de autobuzul care i-a trecut la o palmă de ochi și și-a continuat drumul zilnic către plajă. A privit iar, îndelung, marea încercând parcă să-și ia rămas bun de la ea. Nu știa de ce. Avea doar o tristețe pe care nu și-o putea explica.

S-a-ntors, către seară la culcușul lui din cartoane. O doamnă de la bloc îi spusese să se îmbrace bine pentru că la noapte urma să coboare temperatura sub zero grade. Dar aceeași doamnă îi spusese cu două zile înainte că o să plouă. Și n-a plouat. Așa că s-a culcat destul de sumar îmbrăcat, cu aceleași haine pe care le purta de două luni de zile.

Noaptea a avut un vis ciudat. Se făcea că e-n Sahara, lângă o oază. Lângă un palmier, o fată frumoasă, cu burqa pe ochi vindea fructe exotice. Banane, portocale, ananas, curmale și smochine confiate. O știa de undeva dar nu-și putea da seama de unde. I-a făcut semn să se apropie. I-a arătat taraba de fructe și i-a făcut semn să aleagă. A luat două smochine. Erau fructele preferate ale iubitei lui din facultate. Nu știa de ce le-a ales pe acelea. Nu mai mâncase de mult smochine. Erau foarte bune la gust. Fata s-a apropiat de el, și-a dat burqa jos și l-a sărutat. Era iubita lui.

Către dimineață, mașina de gunoi a oprit cu zgomot în dreptul melcului de gunoi. Pe o grămadă de cartoane se găsea un om, cu ochii deschiși către cer și cu privirea liniștită. Avea un carnețel cu coperți roșii, de piele, deschis lângă el. Pagina care se vedea avea desenată pe ea schița unei fete.

Angajatul de la Serviciul de Salubritate a strigat către șofer:

– Ia uite, nea Ioane, e unu’ mort acia.

– Unde mă?

– Aci, între cartoane. Ia, are un carnet cu desene lângă el.

– Ia adă carnetul ăla-ncoa.

– Ce faci cu el nea Ioane?

– I-l dau lu fie-mea să se joace cu el.

– Păi și cu mortu’ ce facem?

– Zi și tu la vecini să cheme Poliția. Dă-i în morții lor de drogați, să crape. Ce, l-a făcut mama să am eu grijă de el? Hai, bagă mare că mai avem trei ore de tras. Dă-l în pula mea de nimeni, las’ că-l ia Salvarea să-l ducă la cimitir.

Gunoierul a privit nedumerit la șofer, apoi s-a-ndreptat către cea mai apropiată scară de bloc. Între timp, șoferul se dăduse jos de la volan și așeza tomberoanele pe marginea sistemului de basculare. Erau în criză de timp.

Textul e un awareness în favoarea persoanelor cu afecțiuni psihice și cu dificultăți de integrare.