Gustav Klimt, „Birch forest” (gustav-klimt.com)

   Luaţi-va toate bagajele cu amintiri frumoase şi fugiţi în locuri unde nu există anotimpuri! Vine vremea celor care fug de propriile iubiri. Se vor recunoaşte între ei, vor purta la piept o inima desenată cu franjuri de mătase albastră, de culoarea nopţii înstelate. Iar deasupra vor duce cu ei un nor de ploaie de vară. Le va fi teamă să recunoască de ce au iubit şi de ce vor lăsa în urmă. 

Luaţi-vă bagajele cu vise frumoase şi fugiţi în locuri necălcate de inimă! Pentru că în lumea asta, nu mai e loc de dezamăgiri şi de iluzii frânte. Devenim o oglindă a celorlalţi care vor să se reflecte aşa cum le place. Şi, care, la fiecare încercare de apropiere, vor zgâria imaginea reflectată. Vine vremea îmbrăţişărilor de rutină, a strângerii de mâini ce pecetluieşte un pact. Nimic despre suflet, nimic despre şoapta de dragoste. Vine vremea în care sărutul e ceva desuet şi nepotrivit, o frivolitate de care, parcă, îţi aminteşti din copilărie. Când părinţii se sărutau pe ascuns, pentru că aşa văzuseră la părinţii lor. Ne vom săruta şi noi pe ascuns, în cotloane ferite de ceilalţi. Le vom însemna cu scrijelituri pe copaci, cu cerneală fluorescentă, ca să nu îi rănim. Aşa cum au fost rănite inimile noastre. Vom deveni nişte protectori ruşinaţi ai copacilor sub care părinţii noştri se sărutau. Înainte de a ne concepe pe noi, înainte de a ne întâlni unul cu altul. Nu va fi uşor, pentru că sunt copaci din ce în ce mai puţini. Iar noi nu suntem decât pasdedoicareînvaţădragosteadinmers.