alex

alex.tata

Guest post Alex Zamfir

Nimic nu definește mai bine noțiunea de tată ca acel moment când, după o zi grea, ajungi acasă și deschizând ușa auzi din cealaltă cameră un “Tatiiii!!!” prelung și un tropăit de piciorușe alergând înnebunite către tine. Poate doar acel moment când, după o zi grea, ajungi acasă și deschizând ușa auzi din cealaltă cameră un “Tatiiii!!!” prelung și un tropăit de piciorușe alergând înnebunite către tine și care o dată ajunse acolo, lângă tine, cu tot cu corpul aferent, se uită adânc în ochii tăi și te întreabă:

– Ce mi-ai adus?

– Nimic!

– ..A!

Sunt tată de aproape 4 ani și în această perioadă am redescoperit micile bucurii ale vieții: sănătatea, timpul petrecut în familie, desenele animate cu Tom și Jerry, Winnie The Pooh, Mickey Mouse, Donald Duck, Mickey Mouse muschetar, Tom și Jerry muschetari, Goofy, Mickey Mouse pirat etc. Și bineînțeles, somnul. Ăsta însă doar de vreo 3 ani. Pentru cei care nu ați trecut prin această experiență (aceea de a nu dormi) și vă ziceți în gând “Bine, mă, cât poate să nu doarmă un copil?”. Cum să vă spun eu ca să mă înțelegeți? Deloc. Nu “deloc”. Deloc.

Dar asta e o altă poveste. Plus că ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici, nu? Sau mai buimaci, după caz.

Eu aș vrea să vă povestesc despre cum mi s-au schimbat mie obiceiurile de a citi de când sunt tată. Partea cea mai frumoasă este că am citit în ultimii 4 ani peste 1,000 de cărți, zic eu. Dintre care cel puțin 78 au fost diferite între ele. Atunci când citești aceeași carte în nenumărate zile la rând, descoperi un lucru uimitor: că de câte ori o citești, de atâtea ori finalul râmăne același. Extraordinar de-a dreptul! Poți să o citești pe ton vesel, trist, cu voce pițigăiată sau baritonală, dimineața sau seara, treaz sau din memorie în timp ce adormi. Nimic nou nu se întâmplă vreodată. 

Băiatul meu este cel care alege cartea pe care o citim la un moment dat. Și cel mai frumos pentru mine este atunci când apare cu o carte în franceză:

– Pe-asta o vreau! zice el.

– Iubitule, dar știi că eu nu știu franceză…

– Mami știe! zice el cu ochii aceia inocenți de fiecare dată. Nu e un reproș, e pura realitate.

– Atunci să-ți citească mă-ta! continui eu în gând în timp ce pe gură zic: Hai, tati, să încerc, să vedem ce iese. Moment în care încep să transpir abundent și să mă întorc în timp la acel băiețel de clasa a 6-a care era pur și simplu terifiat când trebuia să se ridice în picioare și să citească cu voce tare ceva în franceză.

LeZzzz ortei…s nont pas de nom” (“Z” este întotdeauna subliniat pentru că ăsta e singurul lucru pe care l-am reținut din teoria limbii franceze : “s” între 2 vocale este “z”). “Le doa deu la man on tus un nom. Le doa deu pie…d, eeeu nen on pa!”

– Gata, hai să continue mami, că eu mă duc să beau un pic de apă, că m-am deshidratat un kil în astea 30 de secunde!

Nu apuc să citesc prea multe cărți de adult. Tocmai de aceea mă bucur și mai tare de momentele mele de linște. Adică atunci când mă apuca burta. Am un vraf de cărți pe mașina de spălat pe care le citesc fără grabă timp de vreo 45 de secunde. Când ușa de la baie (cea mai nefericită și inutilă investiție din toată casa) este dată de perete de îmi sare inima și nu numai și îl văd pe Mark cum intră nerăbdător să mă întrebe ceva ce pur și simplu nu mai suferă amânare:

– Mai știi când am fost la munte și am săpat o groapă mare?

Într-un fel, trăiesc un paradox: citesc aceeași carte de copii de 37 de ori și de fiecare dată e la fel. Citesc aceeași carte de adult de 37 de ori și de fiecare dată mi se pare altfel, pentru că de fapt niciodată nu știu unde am rămas, ce s-a întâmplat înainte și, mai ales, de ce am vrut să citesc acea carte.

În concluzie, mă gândesc serios să mă apuc de Dostoievski în franceză. Din 2 motive: la nivelul meu actual de concentrare și dacă îl citesc în română o să înțeleg la fel de mult. Plus că ziceți și voi: cât de bine o să dea cartea asta pe mașina noastră de spălat din baie?