Pe Otilia Ţigănaş am cunoscut-o la Târgul de carte Gaudeamus de anul trecut. (Ce ciudat sună asta, că a fost mai ieri, mai exact în noiembrie). De fapt noi ne ştiam dinainte, de puţină vreme, de pe Facebook, prin Alexandru Petria. Otilia îmi citise cartea şi mi-a făcut una dintre cele mai frumoase recenzii. E medic într-o comună situată într-un peisaj de basm, Hăşmaş, judeţul Arad. La Gaudeamus mi-a dat cartea ei, „Femeia cu şapte pălării”. Am citit-o acum câteva zile şi m-a amuzat teribil. Otilia descrie cu multă umor rafinat o actualitate rurală şi nu numai, în diversele ei reprezentări: ţăranii, preotul, medicul, scriitorul. Cartea e o înşiruire de poveşti mai mult sau mai puţin autobiografice. Fiecare povestire are acţiunea  şi personajele ei, însă par bucăţi ce formează la final un tablou.

Cartea te poartă dintr-o lume în alta, cu uşurinţa unei scări rulante. Acum te afli în povestea unui medic stagiar sosit la postul de la ţară (ce aminteşte de filmul „Toamna bobocilor”), acuşi intri în birtul satului, un bar al zilelor noastre, dar tot la ţară, unde obişnuiesc să vină figuri interesante. Aici apare şi personajul misterios care dă titlul cărţii, Femeia cu şapte pălării. Pe mine m-a dus cu gândul la Femeia cu butucul din „Twin Peaks”. Întreaga atmosferă stă sub semnul că „ceva trebuie să se întâmple”. Episodul acesta este el însuşi premisa pentru un întreg roman. Din asta, cartea te poartă în scene casnice ale unor oameni obişnuiţi. Nu lipseşte nici ispita adulterului. Mai departe intri într-un moment kafkian, în care un scriitor e cenzurat de Protecţia Consumatorului de Literatură. Ajungi la un spectacol absurd prestat de cinci gemeni univitelini, care timp de trei ore repetă aceleaşi versuri spre plăcerea publicului. „Corul bărbaţilor derutaţi”. Totul presărat cu umor fin dublat de satiră. Preotul foloseşte un soft pentru spovedanie, iar pacienţii vin cu reţeta completată la medic. Fiecare poveste este sămânţa unui roman. Este un amalgam interesant în carte. Umor cehovian (Anton), structură gen Băieşu, un strop de Bulgakov. O carte foarte bogată, iar ironia subtilă taie cu lama până aproape de nerv. E interesant arcul de timp pe care il construieşte autoarea: „Din ciclul micilor convulsii” şi „Din ciclul marilor convulsii” (de remarcat sensul medical al termenului „convulsii”). Cele două etape cuprind o întreagă societate cu metehnele şi obiceiurile ei ( nu lipsesc nici „simptomele” tranziţiei trăite de români), la care autoarea este martor. Rar am văzut dialoguri simple care să te pună pe gânduri. Chestia e că, după fiecare povestire, aşteptam o continuare. Otilia ştie să seducă teribil. Citiţi în continuare, rogu-vă:

De când eşti medic acolo unde eşti acum şi de unde eşti defel?

Sunt medic  la Hășmaș de 23 de ani, medic de 27, iar eu sunt din Satu-Mare. Acolo m-am născut, acolo mi-am luat BAC-ul. Au urmat facultățile. De aceea sunt și azi în toate facultățile mele mintale.

 De când scrii şi care a fost prima scriere cu pretenţii literare?

Scriu dintotdeauna, de când transformam compunerea standard “Cum mi-am petrecut vacanța de vară?” în proză scurtă umoristică, iar lucrarea mea era dusă în sala profesorală și citită acolo, cu voce tare, ca să râdă toți profii, în pauza mare, la cafea. De când luam invariabil premiul întâi la consursurile de creație-elevi și simțeam, știam că scriu ușor, fără nici un efort. Nu așa cum rezolvam probleme de fizică sau matematică. De când luam singurul 10 la BAC română, din două clase paralele, eu temeinic pregătită pentru admiterea la medicină care urma peste câteva zile și în care româna nu era probă de concurs. Riscasem să scriu, pe foaia de examen cu miza BAC-ului, total altfel decât ni se predase. Analizasem opera lui Marin Preda în felul meu, fără nici o schemă învățată din manual. În schimb nu-s în stare să conduc bine o mașină, să setez prin calculator, sau să bag un ștecher în priză. Faptul că scrierile mele pot avea pretenții literare a venit oarecum din mers, chiar nu știu care a fost prima scriere, oricum am publicat și înaintea prozei “Femeia cu șapte pălării”, dar nu carte. Prin reviste.

La ţară elita e popa, medicul şi învăţătorul. Unde se încadrează medicul scriitor şi cum au primit localnicii şi pacienţii tăi scriitura ta?

Mitul elitei înșiruite de tine este serios zdruncinat, e greu de definit însăși elita de azi. Adică ce-i aceea o elită? Omul cu școli superioare? Hai să fim serioși. Trei sferturi din România contemporană are școli superioare, de ce nu ar avea? Povestea elitei e de redefinit. Elita ar trebui să plaseze corect cel puțin “cratima mă-tii”.

Pacienții mă știu mai mult de pe Facebook decât din cărți, puțini au citit ceea ce am scris cu cerneală pe pagină. Totuși, da, simt căldura cu care ei mă urmăresc, hășmășenii nu-s străini de faptul că scriu și îmi sunt tare tare aproape. Înduioșător de aproape.

 Cât e ficţiune şi cât nu şi ce vei mai scrie?

Mult, foarte mult e ficțiune, în special poveștile de iubire, erotice sau chiar sexuale, dă-ți seama că eu semnez cu nume real, mă citește tata, fiul, soțul, pacienții, baci Toadere- vecinu gard în gard, normal că nu mi-aș exhiba experiențele de alcov în gura mare la șosea. Dacă prin absurd le-aș avea.

“Ce mai scriu”, este chiar acuma, o carte cu doi autori, Cătălin Bădulescu și cu mine, una despre iubirile, aventurile, cuplurile începute virtual, FB, pe mesaj privat. Capcana îndrăgostirii on line. Fenomenul este unul de mare amploare, dar oamenii nu prea o recunosc public. Odată deschisă cutia Pandorei cu acest subiect, am avut neașteptat de multe replay-uri de la prieteni FB, pe care nu-i cunosc și real, despre experiențele lor mai mult sau mai puțin reușite într-ale amantlâcului virtual. Subiectul e generos, sper să-i facem față cu bine, iar cartea va agăța, pe sheletul îndrăgostirii exclusiv din taste a doi străini cu meserii diferite, texte cu greutate- cele mai bune reportaje ale lui Cătălin care-i jurnalist și o serie nouă de scrieri inspirate din viața de cabinet, semnate desigur de mine. Vor mai fi câteva poezii, semnate tot de mine, al căror fir roșu este erotizarea expresiei lirice folosind cuvinte, sintagme din “limbajul de lemn” care ne agresează zilnic timpanele. Eu încerc să transform un “au efectuat un foc de avertisment în plan vetical” în șoapte sexi, iar prin această tehnică ar trebui să rezulte desigur derizoriul, ineditul, nu sonorul unor filme XXX. Dacă voi reuși, tot așa, veți vedea.

Cartea scrisă în doi e multă muncă, mai multă decât scrisul single, fiindcă o scriem on line, de la distanță și intervin mulți timpi morți. Corecturile le alternăm, negociem modificări în text, dezbatem ce trebuie scos, ce nu se poate scoate, oricum e tare interesant! Deocamdată pentru noi. Duetul mai presupune că nu e loc să te bagi singur în seamă, fiindcă accentele individuale zgârie timpanele. Să-i cunoști celuilalt, după un timp, suficient de bine potențialul și defectele, astfel încât ambii să facă ce știu ei mai bine. Fără ca vreunul să se vâre stângaci în felia adversă, în zone unde nu-i bun.

Cărți în doi s-au mai scris, dar nu de oameni (cel puțin nu știu eu!), nu de oameni care nu s-au văzut în viața lor. În îmbinarea de stiluri ne ajută și faptul că am expriență în presa scrisă, am lucrat mai bine de un an exclusiv la ziar, un cotidian arădean, redactor la rubrica social. Noroc este și faptul că nu-i medic Cătălin, fiindcă dacă doi jurnaliști pot scrie împreună o carte, doi medici ar face-o mult mai greu.