Nu obişnuiesc să scriu chestii personale pe blog sau ca revanşă la lucruri care m-au supărat. Însă astăzi s-a întâmplat un fapt care mă face să mă întreb dacă noi, ca naţie, vom evolua în vreun fel vreodată.

Azi a fost şedinţa cu părinţii. Clasa a X-a. Elevii aşadar nu sunt nişte micuţi neajutoraţi, ci se coc spre etapa de adult. Întâlnirea s-a desăşurat în aceeaşi atmosferă de „eu vorbesc, voi, părinţii, ascultaţi”, diriginta tronând la catedră pe podium cu aerul unul făcător şi desfăcător de destine. Aproape 2 ore am ascultat, ca de fiecare dată, că x e neatent şi nu scrie la oră, că y are unghiile prea lungi, că z stă pe Facebook, că mai toţi întârzie la ore şi au absenţe. Sinceră sa fiu, de doi ani de când particip la asemenea întruniri nu am auzit despre x că ar avea o calitate, că y e talentat la ceva sau că z e deşteaptă. Niciun cuvânt despre aptitudinile elevilor, despre înclinaţia lor către un domeniu, despre o pasiune. Şi nu că n-ar avea ei aşa ceva.

Ca să revin la subiectul postării, acum doua zile, când mă aflam într-o şedinţă la serviciu, sunt sunată de diriginta Infantei (fiica mea, pentru cine nu ştie cum o alintam noi), care-mi spune că fata nu e la oră. La început m-am speriat că i s-a întâmplat ceva, deşi stiam că ajunsese cu bine la şcoală. Îi zic cadrului didactic: „E la şcoală, o fi pe hol sau la baie”. Ea de colo:”Doamnă, nu e în clasă”. „Trimiteţi un coleg să vadă pe unde o fi, eu sunt la serviciu, ce pot să fac?”. Mă gândeam că i s-a făcut fetei rău. Diriginta avea acelaşi text „Nu ştiu, eu vă zic că nu e la oră şi o trec absentă.” Era pentru prima oară când mă suna pentru o asemenea problemă. Nu am reuşit să văd până acum o cât de mică simpatie pentru calităţile fetei, însă ştiu că a făcut un capăt de ţară că i-am dat voie să îşi pună un piercing la sprânceană sau că şi-a făcut părul roşu. Ceea ce nu a prostit-o şi nici nu i-a afectat învătăţura. În fine, am sunat-o eu pe Infantă care era împreună cu o colegă la baie încercând să scape de un pumn de gumă de mestecat pe care se aşezase şi care îi stricase rochia. Sigur că multă minte n-au avut nici ele să anunţe unde se află, dar luate cu treabă au pierdut noţiunea timpului cu inconştienţa adolescenţilor lipsiţi de griji majore. Deci am sunat-o eu de la birou pe ea, care se afla la şcoală.

Partea mai gravă vine acum, când colegii i-au povestit fetei că discuţia mea cu diriginta a fost dată pe speaker în mijlocul întregii clase. Iar elevii se amuzau. Sigur că, după ce am aflat, i-am transmis doamnei dirigintă că nu e politically correct cum a procedat şi că nu văd rostul acestui demers decât ca pe o chestie personală. Absolut gratuit. Cel puţin din punctul meu de vedere. Diriginta sigur a avut motivele ei. Pe care am încercat să le aflu la şedinţa de azi. Argumentul ei suprem a fost că era îngrijorată. „Bun, şi de ce m-aţi dat pe speaker?„. Nu mi-a răspuns. A adus în schimb ca exemplu o poveste mai veche a unei eleve care a fugit cu iubitul de acasă. O altă încercare de alterare a imaginii. Absolut gratuit. Cu siguranţă că eu nu-mi cunosc fiica şi desigur plănuise să fugă în lume fix la ora de franceză. În schimb, ea, care nu vede niciun aspect pozitiv la propriii elevi, o cunoaşte mult mai bine. Atât de bine încât abia la şedinţă a aflat de ce nu intrase atunci la oră. De altfel era foarte îngrijorată.

Nu e cazul să vă mai povestesc tonul superior cu care se adresa părinţilor, bănuiesc că mai toţi care aveţi copii elevi ştiţi despre e vorba, ca şi cum noi înşine suntem elevi neştiutori şi cu minte puţină, iar după şedinţele astea plecăm luminaţi şi cu aprigă dorinţă de a ne lua copiii la bătaie când ajungem acasă, pentru a-i aduce pe drumul cel bun. Nişte loaze şi distruşi.

Oricât am încercat să-i explic dirigintei că noi suntem furnizori de material didactic şi că e un parteneriat relaţia părinţi-profesori, că modul în care a procedat e o greşeală de comunicare în relaţia ei cu elevii pe care-i păstoreşte, a fost în zadar. Mai mult, am avut şi momente artistice, presărate cu lacrimi scremute şi auto victimizare „că eu încerc să fie bine şi nu e”, cu săgeţi otrăvite aruncate pe parcursul şedinţei către mine şi fiica mea. La remarca cum că motivează absenţele elevilor ca să nu le scadă nota la purtare, însă ei perseverează în absenţă, i-am amintit că încă de la începutul liceului i-am sugerat să le dea o lecţie aplicând regulamentul şi prevenind aceste discuţii inutile.

Însă mai mult decît comportamentul celei responsabile de copiii noştri pe timpul cursurilor, m-a frapat atitudinea unor părinţi. Este inutil să vă spun că am vorbit singură, că absolut nimeni nu a avut curaj să îşi dea cu părerea. Ba mai mult, două mame mi-au spus „să nu mai vorbesc când vorbeşte doamna dirigintă„.  De parcă eram la proces, nu în timpul meu liber alocat unei discuţii. Încununarea penibilului a venit la sfârşitul şedinţei, când o mamă, femeie respectabilă şi în plină maturitate, s-a dus la catedră cu un buchet de flori în mână şi i-a ţinut dirigintei următorul discurs: „Vă rog să primiţi acest buchet ca simbol al muncii dumneavoastră”. Vă jur că nici pe vremea şcolii comuniste, când eram elev, n-am văzut un asmenea gest umilitor.

Dragi părinţi de copii elevi, ploconeala nu este un exemplu de a răzbate în viaţă. Un diriginte care dă telefoane părinţilor mimând îngrijorarea cu telefonul dat pe speaker spre amuzamentul clasei nu are pic de respect pentru voi. Iar elevii nu sunt decât o sursă pentru a-şi hrăni self esteem-ul, micşorat, probabil, de eşecurile din viaţă.  Respect profesorii, la rândul meu şi eu am fost o scurtă perioadă profesor şi diriginte, însă cădem în tentaţia inexplicabilă de a-i considera nişte zei, nu nişte oameni cu o meserie pe care şi-au ales-o singuri. Iar respectul e de dorit să fie reciproc. Dragi profesori, făcători şi desfăcători de destine, eu am cele mai frumoase amintiri din liceu. De ce ţineţi cu tot dinadinsul să ocupaţi un loc la coşul de gunoi al foştilor elevi ?

sursa foto www.gymoinof.wordpress.com