Când eram mică, tare îmi mai plăcea să cânt. Ştiu sigur că am cântat înainte de a invăţa să vorbesc. Îngânam ce auzeam pe la radio sau inventam eu note ce-mi susurau în cap. Îmi puteam imagina orice pe post de microfon: un creion, stiloul tatălui cu peniţă de aur, dar preferatul meu era un aprinzător polonez de aragaz, pe care mă ciondăneam cu fratele meu, că şi el avea pasiunea cântatului de unul singur. În final, după îndelungi războieli, am convenit să facem un duet şi să împărţim microfonul. El era mai complex, avea o rachetă de tenis pe post de chitară. Dădeam nişte concerte memorabile. Ne făceam bilete de intrare, pe care le cumpăram, evident, tot noi, în postura de spectatori. Pentru că noi puteam fi şi artiştii care cântau pe scenă şi miile de spectatori care ne adulau şi cereau bis. Da, mii, aşa voiam noi să fie. Am atins performanţa înainte să o facă Freddie Mercury pe stadionul Wembley. Ne puteam replica în orice doream. Şi aveam un succes nebun, la sfârşit ne număram banii câştigaţi, desigur, tot imaginar. Dar noi îi aveam, pentru că aşa voiam. De unde ştiam noi de bilete şi cum se proceda la concerte, habar n-am, pentru că nu apucasem să mergem la niciunul. Le văzusem pe cele transmise de televiziunile sârbeşti.

            Când am mai crescut, cântam cu acelaşi patos, eram vedeta petrecerilor de la noi de acasă, dar acum îmi era ruşine să cânt în faţa oamenilor. Le făceam totuşi pe plac şi cântam ascunsă de după o canapea, ca să nu le văd ochii. Iar ei aplaudau şi mă mângâiau pe creştet. Nu mai vindeam bilete, pentru că brusc mi-am dat seama că bucăţelele de hârtie mâzgălite de noi nu mai au nicio valoare. Ştiam cum arată banii adevăraţi.

Cântam mult când eram singură acasă. De acum mă împopoţănam cu ce consideram că avea mama prin garderobă mai sclipitor şi lucios, mai mătăsos şi văluros. Văzusem cântăreţi la televizor şi le reconstituiam ţinuta de scenă cu eşarfe ungureşti şi batice colorate sârbeşti. Îmi puneam la gât toate mărgelele mamei şi mă încălţam cu pantofii ei Guban cu toc cui. Sigur că în oglindă eu nu vedeam un personaj aidoma caprei de Anul Nou şi nici pantofii ca nişte bărcuţe, eram un star. Pentru că aşa voiam să fiu. Auzeam ropotele de aplauze ale spectatorilor, bisurile lor, le mulţumeam şi pentru ei nu mă dădeam dusă din scenă şi mai cântam o piesă. Bineînţeles că aveam şi o trupă, cărora le făceam semn când să intre cu chitara, cu tobele. Cântam într-o engleză imaginată de mine, dar pe care toţi o înţelegeau.

În liceu am cântat într-o sală adevărată, cu spectatori adevăraţi, alături de o trupă adevărată şi am avut emoţii groaznice. Vocea mea la microfon părea că nu era a mea, dar îmi imaginam că sunt mică şi cânt în camera mea.

La facultate am cântat cu colegii la chefuri şi uneori mă mai surprindeam cântând şi în camera mea singură. Încă îmi puteam imagina spectatorii şi sala plină. Dar de acum era mai greu, pentru că ştiam cum arată o sală adevărată cu spectatori adevăraţi.

Într-o zi mi-am spus că sunt caraghioasă, că, dacă nu am putut ajunge un star, ce rost avea să mai cânt singură prin casă. Am tras cortina, am închis sala de concerte şi îmi mai aminteam de ea când îi cântam fiicei mele ca să adoarmă.

Apoi în altă zi nu mi-am mai putut aminti când am cântat ultima oară în sala mea de concerte. Mi-am dat seama că pur şi simplu nu îmi mai pot imagina.

sursa foto mgarcade.com