Povestea din spatele succesului unei piese jucată în aeroport
Interviu cu regizorul Alexandru Nagy, fondatorul Teatrului Independenţilor Profesionişti, şi cu Mira Loghin, fondatoarea Teatrului de Sufragerie.
Cu ceva ani în urmă, când mă aflam la Strasbourg în vacanţă, stăteam în apartamentul unor prieteni, într-o casă în care locuiau mai multe familii. La parter, chiar sub noi, stătea o familie de actori, el francez şi ea belgiană. Aveau o companie de teatru „ambulant”, ziceau ei, şi într-o seară i-am cunoscut şi pe ceilalţi actori din trupă. Aşa am aflat că trupa de teatru beneficia din partea primăriei locale, oriunde jucau, de sală de repetiţii, afişe şi că proiectele erau în mare parte subvenţionate.
În urmă cu aproape o lună, mai exact pe 29 martie, am fost spectator la un eveniment inedit: o piesă de teatru jucată la Terminalul nou din aeroportul Henri Coandă. Cu o distribuţie seducătoare: Cătălina Mustaţă, Gelu Niţu, Meda Victor, Mihai Smarandache. Textul aparţine lui Ştefan Caraman, despre care am mai scris. Proiectul e al unei femei inimoase, Mira Loghin, cea care a dat viaţă Teatrului de Sufragerie. Regizorul – Alexandru Nagy. A fost un succes.
Am fost curioasă cum s-a descurcat trupa de teatru de la noi, fără săli de repetiţii şi fără vreo subvenţie. Dar s-a bucurat de un succes răsunător.
Despre Alexandru Nagy am aflat că are 24 de ani, a absolvit UNATC- Arta Actorului, iar acum urmează un masterat în regie la Londra. Că nu stă locului nicio clipită de la 14 ani, de când a înfiinţat primul teatru de amatori din România- „Arca lui Noe”, că a fondat TIP-Teatrul Independenţilor Profesionişti, prin care a adus scena în locuri neconvenţionale: autobuz, apartamente, uzine. I-o fi uşor ca regizor tânăr, i-o fi greu?
Nu avem directori artistici & CEO al teatrului – avem un hibrid din cele două, un fel de Magazinul Victoria. De aici cred că pornesc toate eşecurile teatrului de azi
Cum e să fii regizor in România, Alexandru Nagy? Şi mai ales cum e să fii regizor tânăr acasă?
Sa fii regizor în România bănuiesc că este destul de bine. Să fii regizor tânăr e şi mai bine pentru că poţi să descoperi o mulţime de factori care ţin de reuşita sau nereuşita unui proiect. Prefer varianta a doua cu neajunsurile sale, dar cu satisfacţii foarte mari.
În care etapă crezi că se află teatrul independent în România şi ce şanse are? Eşti iniţiatorul proiectului TIP, care curând împlineşte 3 ani.
Cred că teatrul independent se află într-o etapă de tranziţie pe parcursul căreia îşi va face din ce în ce mai simţită prezenţa. Poate chiar va deveni necesar şi sustenabil. Teatrul Independenţilor Profesionişti intră în cel de-al patrulea an de existenţă, timp în care a fost tovarăşul meu de drum prin toate proiectele mai mult sau mai puţin dependente de prieteni şi/sau spectatori. Rămânem în continuare relaxaţi în emoţie şi mereu preocupaţi de proiectele viitoare.
În afară de bani, ce crezi că îi lipseşte teatrului românesc actual?
Nu cred că banii sunt cei care lipsesc. Cred că o lipsă de management artistic lipseşte. Viziune & misiune a teatrului clădire şi a celui independendent. Nu avem directori artistici & CEO al teatrului – avem un hibrid din cele două, un fel de Magazinul Victoria. De aici cred că pornesc toate eşecurile teatrului de azi.
Am avut ocazia de a vedea piesa „Aeroport” la terminalul Henri Coanda, un succes. Cum ai dat de textul lui Ştefan Caraman? Cum ţi-a venit ideea folosirii acelui spaţiu inedit?
Eu am primit propunerea direct de la Ştefan Caraman şi ulterior de la Mira Loghin, fondatoarea Teatrului de Sufragerie – care avea să producă acest spectacol. Mă bucur foarte tare de fiecare dată când sunt propus. După ceva timp în care tot eu am propus, e plăcut să alegi actori consacraţi ca şi cei din distribuţia acestui proiect, un scenograf creativ care să ne sprijine. Ideea de a juca în aeroport i-am sugerat-o Mirei încă de la prima noastra întâlnire, Chiar şi lui Caraman i-am spus mai în glumă, mai în serios. Meritul de a fi avut premiera în Terminalul cel nou al Aeroportului Internaţional Henri Coandă este al Mirei Loghin, care a dus curajoasă toate demersurile necesare. Şi bineînţeles, întregii echipe de la Henri Coandă pentru deschiderea şi sprijinul lor necondiţionat.
Ai adus teatrul în autobuz, în sufragerii, în aeroport? Ce locuri neconvenţionale mai vizezi?
Să nu uităm de uzina de apă din Suceava, un spaţiu fabulos pe care l-am folosit pentru premiera spectacolului OMUL PUBELĂ de Matei Vişniec. Sunt multe spaţii care aşteaptă încă să fie explorate. Nu vreau să stric surprizele anilor viitori.
Despre Mira Loghin, cealaltă tânără îndrăzneaţă, am aflat că e un om care îşi urmează visele. Şi care crede în ele. „şi iubeşte al naibii de tare ceea ce face. Şi învaţă în fiecare zi.” I-o fi greu, i-o fi uşor ca antreprenor cultural?
…sunt multe spectacole bune, în care uiţi că pantofii sunt din garderoba personală a actriţei, iar scaunele au fost luate din inventarul spaţiului de joc
Cum e să fii iniţiator de proiect cultural în România şi mai ales să fii o tânără femeie iniţiatoare a unui astfel de proiect?
E frumos, e creativ, e liber, şi îţi accesează aproape toate limitele :-). Nu e simplu deloc. Partea buna este că descoperi că nu eşti singur şi întotdeauna îţi apar oameni de niciunde care sunt acolo, să fie cu tine.
Cum ai caracteriza starea actuală a teatrului independent? Cum reuşeşte să supravieţuiască în condiţiile de azi?
Sună într-un fel expresia teatru independent :-). Teatrul independent este o oglindă a societăţii în care trăim, în care noţiunea de valoare a căpătat o definiţie nouă. Din păcate nu văd o direcţie, nu simt o comunitate şi nu ştiu către ce se îndreaptă teatrul independent ca fenomen. Însă sunt multe spectacole bune, în care uiţi că pantofii sunt din garderoba personală a actriţei, iar scaunele au fost luate din inventarul spaţiului de joc.
Finanţarea unui spectacol de teatru independent, de cele mai multe ori e personală sau parţial sponsorizată. Cu foarte mare greutate obţii vreun fond de la AFCN. Desigur că nu ai bani de repetiţii, abia dacă îţi ajung pentru regie şi scenografie. De buget de promovare nici nu mai poate fi vorba, încerci să faci nişte parteneriate media care să te ajute să ajungi la cât mai multi spectatori. Banii care se încasează în urma unei reprezentaţii, se distribuie în cea mai mare parte către actori…uneori mai rămâne ceva şi producătorului. Poate că şi lipsa unei legislaţii, care să sprijine această mişcare, să faciliteze nişte beneficii pentru toţi cei care fac parte din ea, lasă teatrul independent, dependent…de spaţiul de joc, de numărul de spectatori, de preţul biletului sau de drepturile de autor. Probabil că, dacă ar exista surse de finanţare pentru producţiile independente, s-ar schimba mult şi în calitatea şi amploarea spectacolelor.
Succesul piesei „Ne vom revedea în anul care a trecut” vă obligă într-un fel la alte succese pe măsură. Ce pregătiţi în continuare?
Eu nu cred în ideea de succes, cred în lucrurile bine făcute, cu profesionalism, cu respect, cu iubire şi în spatele cărora să se afle un mesaj, o poveste pe care vrei să o împărtăşeşti cu oameni care nu te cunosc. Ne urcăm pe scenă când avem ceva de spus.
Şi este suficient să întâlneşti textul, autorul. După care lucrurile merg de la sine, adică apare şi echipa. Însă greul de aici începe, căci trebuie să îi faci pe toţi să vibreze la fel, să sune precum o orchestră, să aibă acelaşi entuziasm când vin la repetiţii, şi multă poftă de joc când sunt în faţa publicului. Public care musai trebuie să simtă. Să plece cu ceva acasă. Să nu rămână indiferent.
Este al treilea proiect creat şi produs de Teatrul de Sufragerie, însă e adevărat, textul „Aeroport 2” (Ne vom revedea în anul care e trecut) a creat un spectacol cu totul altfel – începând de la regie şi distribuţie până la scenografie. Şi tratează o temă extrem de actuală pentru fiecare dintre noi, puţin probabil ca cineva să nu se regăsească. Însă vă invit să vedeţi, să simţiţi „Morrison. Poeme pe întuneric” sau „Shakespeare in Love”, şi poate veţi descoperi că au ceva în comun toate aceste proiecte de teatru.
Vrem să facem teatru în continuare, aşa cum îl simţim. Aşa că povestea merge mai departe…
Lasă un comentariu