Fiecare dintre noi avem poveşti care ne- au schimbat drumul. Şi, da, orice drum duce undeva, însă tu alegi destinaţia. În urmĂ cu 20 de ani, cotidianul la care lucram s- a Închis În plină glorie din motive pe care nu are rost să le detaliez acum. Pe acoperişul unei clădiri de pe Calea Victoriei în care funcţiona redacţia, clădire care azi nu mai există, am fost convocaţi de directorul de atunci al agenţiei Mediafax la o şedinţă non conformistă. Urma să fim selectaţi câţiva dintre noi pentru a lucra în viitorul trust ce avea să se contureze. Dintre toţi, eu şi cu un coleg am fost chemaţi să lucrăm ca reporteri la Canal 31, ce urma să devină Pro tv. Între timp fuseserăm abordaţi şi de Antena 1, ce emitea deja de câteva luni, şi de Evenimentul Zilei. Pe atunci concurenţa era timidă, piaţa mass media se afla în perioada copilăriei, nu eram mulţi reporteri de investigaţii. Admiram ce făcuse Cristoiu, dar nu m-aş fi văzut semnând un articol de senzaţional forţat. În plus, voiam să fac ceva nou, iar televiziunea mi s-a părut o provocare. Pro tv se afla încă în stadiu de proiect, iar eu eram tânără şi neliniştită (sic!). Nu aveam răbdare. Am ales fără ezitare Observatorul Antenei 1. Am trecut prin furcile caudine ale probei de o lună, timp în care nu ne-a fost uşor.

Redacţia se afla pe acelaşi etaj cu Jurnalul National şi Radio Romantic. Îmi amintesc că studioul din care Radu Herjeu prezenta ştirile era cât o debara, Mona Nicolici era la fel de frumoasă ca şi acum şi că mult timp nu am avut birou şi scriam materialele pe genunchi pe holul clădirii. Nu mai ştiu care şi de unde venea, însă eu şi colegul meu, obişnuiţi cu ritmul ziarului cotidian, veneam cu o avalanşă de subiecte în redacţie. Cel mai greu a fost să învăţ să adaptez textul pentru televiziune. Eram obişnuită cu spaţiul generos al gazetei. Aici trebuia să comprim într-un minut o întreagă poveste. Iar imaginea să nu fie redundantă. Alt moment greu a fost la montaj. Să învăţ să selectez imaginile într-o succesiune logică şi alertă. Nimeni nu venea să te înveţe ce să faci. Rezista cine îşi dorea cu adevărat să facă meseria asta şi cine o făcea bine. Mai mult, niciunul din redacţie nu era un profesionist cu patalama, cu excepţia câtorva persoane cu experienţa TVR şi Sahia Film. Am „furat” de la operatori, de la editorii de montaj, de la regizorii de emisie. Am avut un şef bun, Stelian Ţurlea, suficient de sever cât să nu ne delăsăm şi fin diplomat cât să ne încurajeze. Directorul postului era Florin Brătescu (cel cu emisiunea „Reflector” înainte de ’89, vă amintiţi?). Pe atunci nu exista o schemă redacţională complicată. Eram puţini şi lucram pentru 3 jurnale de ştiri din timpul zilei şi Observatorul de seară, care dura 1 oră!, şi cel de noapte. Un timp am lucrat si ca reporter de noapte.

Plecam dimineaţa şi nu ştiam când ajungem acasă. Uneori stăteam până în zori în redacţie , pentru că nu erau destule cabine de montaj. Adesea plecam în delegaţii prin ţară pe nepusă masă. Mâncam ce apucam, fumam mult şi beam la fel de multă cafea. Aveam o singură pereche de blugi de vară şi una de iarnă. Aveam colegi care dormeau prin redacţie sau în parc pentru că nu aveau bani de chirie. Astăzi aceste lucruri ar fi nişte drame de netrecut. Dar nouă nu ne pasă. Ne plăcea ce făceam şi o făceam cu toată pasiunea şi entuziasmul vârstei. Ne bucuram când ne ieşea frumos un reportaj sau obţineam o declaraţie- cheie într-o anchetă, dar nu ne-a trecut prin cap niciodată să cerem un salariu mai mare. Eram ca o familie şi ne ajutam. Împărţeam mâncarea şi ţigările cu colegii de la alte televiziuni cu care ne întâlneam pe teren. Nu existau ură, ostilitate, patimi politice, vedetisme. Am avut oferte de- a lungul timpului de la alte televiziuni, însă ştiam că îmi voi schimba drumul.
După 7 ani de Observator şi 3 ani de producţie tv (aveam birou, iar studioul din debara devenise un platou de emisie în toată regula), am decis să ies din presă. Pentru că, asemeni provocării de a trece din presa scrisă la televiziune, apăruse o altă provocare. Antena 1 mă crescuse, mă maturizase. Este bine să ştii care e momentul când trebuie să pleci. Mă uit în urmă cu 20 de ani şi văd câte s- au schimbat, pe unele nici nu le mai recunosc, însă e şi firesc să fie aşa. Timpul nu stă în loc. Nu am regrete şi nici ceva de care să mă ruşinez. Sunt printre cei care au pus o cărămidă la temelia unui trust şi asta nu e puţin lucru. Şi nu-i înţeleg pe cei care, odată plecaţi dintr-un loc în care le-a fost bine cândva, împroaşcă cu noroi. Am avut ocazia să vorbesc cu toţi preşedinţii României, am trăit toate mineriadele şi grevele de amploare, am avut privilegiul să cunosc oameni deosebiţi, pe care în copilărie nici nu visam să-i văd, am coborât în canale şi am filmat aurolaci, am filmat în închisori criminali periculoşi, am dezvăluit viaţa promiscuă a prostituatelor şi a transexualilor, am văzut toate feţele morţii şi…aş putea enumera până mâine. Mă consider un om bogat. Mai ales pentru acei colegi minunaţi pe care i-am avut şi prietenii de azi cu care mă mândresc.
Deşi eu am decis schimbarea, mi- a fost foarte greu să mă desprind. Mult timp mi-au lipsit zumzetul şi adrenalina din redacţie. Mult timp priveam lacrimând reportaje cu imagini de- ale mele păstrate în arhiva televiziunii. Nici acum nu scriu detaşat. Nu ştiu câte meserii îţi intră în sânge precum cea de ziarist. Dar sigur ce o diferenţiază de alte meserii nu e doar durata scurtă de viaţă, ci ca o primeşte în vene doar cel ce o iubeşte cu adevărat.

La multi ani, Antena 1! (post scris cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la prima emisie Antena 1)