In spitale m-a ferit Cel de Sus sa intru ca pacient. Ca si pe cei din familia mea. Singura si ultima oara a fost cand am devenit mama. Despre spitale si ce (nu) se petrece acolo stiu prea bine de cand eram ziarist. La fiecare filmare observam degradarea si eforturile cadrelor medicale de a resuscita locurile in care oamenilor practic li se sufla viata. Vedeam si cum unii se dezumanizeaza, iar altii isi vedeau de treaba cu demnitate in mijlocul mizeriei. Dar s-a intamplat cu mama: o durere in picior, extinsa apoi in tot corpul secand-o la inima la fiecare miscare (fusese inainte la doctori, i-au spus sa faca fizioterapie). Cand am vazut cum practic se taraste in loc sa mearga, am dus-o rapid la Spitalul Colentina „Dr Grozovici”. Consultatie, RMN, diagnostic: hernie de disc, operata rapid. Azi, in timp ce se afla in sala de operatii, m-am dus de cateva ori la baie. Pentru ca ma uitam si iar ma uitam si nu imi venea sa cred ochilor. Nu ca wc-ul nu avea colac si ca pacientii se stergeau cu ziare. Insa chiuveta, oo!, chiuveta avea un fel de baterie improvizata cu un furtun de plastic in loc de teava de robinet. Cred ca la tara am mai vazut asa ceva, cu mult timp in urma. Ori aici ma aflam intr-un spital din centrul Capitalei. Europa! De mobilier nu mai vorbim, cel cazon tipic. Totul parea incremenit in alt timp. In rezerve, peste saracia din dotare, s-au montat aparate de aer conditionat si monitoare unde pacientii pot vedea programe tv contra cost. In schimb, totul era foarte curat si, da, personalul zambea si vorbea frumos. De la ingrijitoare pana la doctor. Asta dadea o caldura locului. Operatia mamei a decurs bine, am asteptat-o sa se trezeasca. Momentul in care a deschis incet ochii dintre tuburi si tubulete si a schitat un zambet chinuit cand m-a vazut, apoi degetele de la maini au inceput sa freamate sub cearceaf voind sa ma ia de mana, iar eu am mangaiat-o pe obraz ca sa o linistesc, toate astea mi-au ravasit ungherele sufletului. Mi-a spus incet, cu gura aproape inchisa (mama mereu a fost o pudibonda): „Spune-i lui taica-tu sa imi aduca dintii, ca nu pot vorbi” (ii scosesera lucrarea dentara inainte de interventie). Atunci am realizat de ce e mai trasa la fata. Noi, copiii, nu o vazuseram niciodata fara proteza. La iesirea din Reanimare, astepta tata sa intre si el. „Intoarce-te sa ii aduci dintii mamei”. „Ii am la mine deja. Crezi ca nu stiam ca asta va vrea prima oara?” imi zise aratand spre buzunar. Am iesit razand din spital. Acasa fiica mea a vrut sa faca ea „compotul pentru bunica”, vecina a tinut sa-i faca o supa, un prieten minunat s-a oferit sa faca cumparaturi, fratele meu alaturi ca o stanca. Mi-a ras sufletul, cu tot cu ungherele ravasite de zambetul mamei.
Si, da, asa cum am mai spus, nu suntem inca pierduti: avem doctori minunati care nu vor sa plece din tara si care isi iubesc meseria. Multumirile mele Oamenilor dr Dorin BIrzu, dr Mihai Negrusoiu, dr Carmen Parsu!
PS: Ziaristul din mine nu imi da pace. Nu se face mai nimic in sistemul sanitar nu pentru ca nu sunt bani. Ci pentru ca nimanui nu-i pasa. Nu s-au gasit solutii de investitii si dotare decat cand a fost o afacere profitabila pentru cineva. Personal, perspectiva spitalelor romanesti ma inspaimanta.