Nu obisnuiesc sa-mi povestesc visele si nici sa le caut o conexiune cu ce mi se intampla in realitate. Asa cum n-as fi povestit visul avut sambata noaptea, visul care m-a trezit din somn aproape ingrozita. L-am visat pe Ionut, baiatul cazut prada maidanezilor. Sigur ca nu l-am cunoscut decat din pozele de dupa viata prea scurta. In vis, Ionut era un baietel mai mic de 4 ani, imbracat doar intr-o camasuta, statea pe o masa si plangea usor. Dar stiam ca e Ionut, asa cum numai in vis acordam identitati inexplicabile. M-am apropiat sa-l mangai, iar el m-a cuprins cu manutele disperat si a inceput sa planga si mai tare. Cu suspine. Incercam cumva sa ma desprind de manute, dar se lipisera de hainele mele ca scaiul. Il intrebam ce e, ii ziceam ca e bine, iar el plangea, se zvarcolea lipindu-se de mine. M-am trezit brusc cu un sentiment de durere si spaima. Telefonul sunase. Era fiica mea care ma anunta ca vine acasa de la un concert. I-am povestit si ei visul imediat. Ma bucuram infinit ca o auzeam. Desigur ca stirea mortii copilului m-a marcat si s-a strecurat intr-un ungher al mintii. Nu m-am mai gandit la ea dupa tot circul mediatic. As fi vrut sa nu ma gandesc nici la acest vis, daca azi nu ar fi aparut mizeria de stire cu noua ipoteza a mortii copilului: ar fi fost de fapt atacat de un caine de lupta si dat maidanezilor la deruta. Cat de mici pot fi oamenii pentru a-si atinge interesele! Da, sunt mai mici sufleteste decat maidanezii de pe urma carora profita clamand dragostea fata de ei.