de obicei scriu imediat despre ceva ce mi-a placut sau m-a impresionat. pentru ca, de fapt, este vorba despre punti care se creeaza si imi place sa le pastrez scriind despre ele. dar despre asta n-am putut sa scriu imediat. de cate ori am vrut sa o fac, imi ziceam „lasa, un pic mai incolo”. si nu era comoditatea, pt ca scriam oricum. era vorba doar despre asezarea lucrurilor. insa, intr-un fel, ma simteam complexata. mi se parea ca sunt prea mica sa scriu despre asta, ca mai am de invatat. si am lasat timpul sa treaca. asta era in subconstient atunci, anul trecut, prin iarna. a fost pentru prima oara cand nu am putut sa povestesc despre o carte. ba chiar am luat-o invers: am scris mai intai despre serialul de teatru care s-a facut dupa roman. nu am putut sa povestesc pentru ca era ca si cum stiam tot si nu stiam nimic. pentru ca, in timp ce o citeam, cartea m-a incercat prin diverse stari: m-a amuzat, m-a enervat, m-a socat, m-a oripilat, mi s-a parut imposibila, m-a rascolit, m-a tulburat, m-a facut sa plang si iar m-a facut sa rad. si totul a continuat asa, ca intr-o spirala. de aici senzatia ca nu se mai termina niciodata. sau cel putin ca nu aveai cum sa-i prevezi finalul. „here`s where the story ends„…
nu pot alege niciun citat, insa pot alege orice citat. dar e ca si cum alegand unul s-ar supara toate celelalte. pentru ca in cartea asta e vorba despre orice : dor, iubire, moarte, ura, fericire, tristete, alegere, furie, dezamagiri, muzica, poezie si, mai ales, singuratate. “Ştii senzaţia aia când tocmai se trage cu artificii? Cerul luminat de sferele de foc, mirosul de pucioasă, sentimentul că te aprinzi odată cu ele. Apoi drumul către casă. Sentimentul că te-ai stins odată cu ele.” finalul povestii e incadrat in noaptea de Revelion, cand oamenii incheie socotelile cu trecutul si spera ca vor face in anul urmator ceea ce nu au reusit sa faca pana atunci. viata lui Nic Labis compusa din povestile lui cu femei diverse. in permanenta cautare, uneori trist si resemnat, alteori disperat si rareori fericit…”Despărţirile mele sunt mici opere de artă – obiecte frumoase înconjurate de mult moloz. Le-am vândut scump, iar banii i-am cheltuit cu celelalte femei.”
aceasta e „Scrisori catre Rita” de Stefan Caraman. o carte cu o mie de trairi ca o relatie in care nu te plictisesti niciodata. la inceput scrisa pe un blog, iar acum ajunsa la a IV-a editie tiparita, in care cititorii isi vor regasi propriile impresii despre lectura. sigur, „o mie” aici este un numar generic. „… viaţa nu e ce trăieşti ci ceea ce rămâne să povesteşti„…
o carte adevărată ! 🙂
Mariuca, e o carte completa. eu am mai zis-o, e asa ca un „masterat” al lecturii. pe asta trebuie s-o citesti neaparat la un moment dat ca sa simti ca ai citit…:)
[…] SCRISORI CATRE RITA- cartea cu o mie de trairi […]
multumesc:)
Cu mult drag. Sa cauti si ce am scris despre „92 de povesti cu carti”, ultima carte 🙂
[…] Ar trebui sa fac un serial ca sa vorbesc despre tot ce a scris), pe care eu am numit-o “cartea cu o mie de trairi“. A acceptat, cu franchetea-i binecunoscuta si stilul original. Sigur, mi-ar placea sa vad un […]
[…] 3 SCRISORI CATRE RITA- cartea cu o mie de trairi […]